Stuck with the mafia

Capitolul 4

CAPITOLUL PATRU

      Sufrageria apartamentului era decorată pentru petrecerea miresei. Sperasem să fiu scutită de această tradiție, dar mama insistase că ar fi fost un afront adus femeilor din familia lui Luca dacă nu mă puteau cunoaște înainte de nuntă.

     Mi-am netezit rochia verde de cocktail. Era o culoare care trebuia să aducă noroc. Știam că interpretarea mea a ceea ce ar fi fost noroc în acest moment era foarte diferită de interpretarea lui Luca și a tatălui meu.

     Lily nu avea voie să participe la petrecerea miresei, deoarece era considerată prea tânără, dar Gianna se certase să rămână. Deși mă îngrijoram că ar putea exista un alt motiv în spatele acordului mamei. Gianna împlinise șaptesprezece ani cu câteva zile în urmă. Asta însemna că era aproape suficient de mare pentru a fi și ea căsătorită. Am dat gândul la o parte. O auzeam pe mama și pe Gianna certându-se în dormitor despre ce trebuia să poarte Gianna, când la ușa apartamentului s-a auzit o bătaie. Era puțin cam devreme; oaspeții nu trebuiau să sosească decât peste zece minute.

     Am deschis ușa. Valentina stătea în fața mea, cu Umberto în spatele ei. Era verișoara mea, dar cu cinci ani mai mare decât mine. Mama ei și mama mea erau surori. A zâmbit, scuzându-se.

     —Știu că am ajuns mai devreme.

     — E în regulă, am spus, făcând un pas înapoi pentru ca ea să poată intra.

     Umberto s-a așezat înapoi pe scaunul din fața ușii mele. Chiar îmi plăcea foarte mult de Valentina, așa că nu mă deranja să petrec ceva timp singură, în compania ei. Era înaltă și grațioasă, cu părul șaten închis, aproape negru, și cu ochii de cel mai întunecat verde închipuit. Purta o rochie neagră cu o fustă creion care îi ajungea până la genunchi. Soțul ei, Antonio, murise cu șase luni în urmă, iar nunta mea avea să fie prima ocazie în care avea să poarte altceva decât negru.

     Uneori se aștepta ca văduvele, în special cele mai în vârstă, să poarte haine de doliu timp de un an după moartea soțului lor, dar Valentina avea doar douăzeci și trei de ani. Vârsta lui Luca. M-am surprins pe mine însămi dorindu-mi ca soțul ei să fi murit mai devreme, ca să se poată căsători ea cu Luca, iar apoi m-am simțit oribil. Nu trebuia să mă gândesc așa.

     Romero se plimba în dreptul ferestrei.

     —Poți să aștepți afară, te rog? O petrecere a miresei nu este un loc potrivit pentru un bărbat.

A înclinat capul, apoi a ieșit fără să mai spună nimic.

     —Soțul tău ți-a trimis propriul său bodyguard? a întrebat Valentina.

     —Încă nu este soțul meu.

      —Nu, ai dreptate. Arăți tristă, a spus ea cu o expresie înțeleaptă, în timp ce se scufunda pe canapea.

Șampanie, băuturi răcoritoare și o serie de gustări erau așezate pe o masă din spatele ei.

Am înghițit în sec.

     —La fel și tu. Și m-am simțit imediat prost că am spus așa ceva.

     —Tatăl meu vrea să mă recăsătoresc, a spus ea, răsucindu-și verigheta.

Ochii mei s-au mărit.

     —Atât de curând?

     —Nu chiar imediat. Aparent, se pare că vorbește deja cu cineva.

Nu-mi venea să cred.

     —Nu poți să spui nu? Ai fost deja căsătorită.

     —Dar a fost o căsnicie fără copii, iar eu sunt prea tânără ca să rămân singură. A trebuit să mă mut înapoi la familia mea. Tatăl meu a insistat să mă protejeze.