Stuck with the mafia

Capitolul 17

CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE

     L-am convins pe Romero să mă scoată la cină la un restaurant care, conform Google Maps, se afla la doar cinci minute de mers pe jos de adresa pe care mi-o dăduse Cosima. Când Romero a folosit baia de oaspeți din apartamentul nostru, am profitat de moment pentru a lua un pistol mic pe care Luca îl ținea într-unul dintre sertarele de sus din dressing. O observasem când îmi despachetasem valizele și îmi aranjasem hainele în sertare. Am ascuns-o în buzunarul lateral al genții mele.
    
     Chiar dacă nu avea prea multă experiență cu armele, în teorie știam cum să le mânuiesc. Mai bine să fiu precaută decât să-mi pară rău.

***

     Era nouă și un sfert. Romero și cum mine tocmai ce terminaserăm de mâncat aperitivul când m-am ridicat pentru a mă îndrepta spre baie. Romero și-a împins scaunul înapoi și era pe punctul de a se ridica și el.

L-am privit aspru.

     —Nu mă vei urma la baie. Crezi că mă pierd pe drum? Oamenii se vor holba. Nimeni nu știe cine sunt eu aici. Sunt în siguranță.

     Romero s-a așezat înapoi. Baia era după colț, mai aproape de ușă decât masa noastră. M-am strecurat afară din restaurant, am luat din poșetă o pereche de pantofii cu toc mic și i-am încălțat, apoi m-am grăbit spre adresă. Ar fi durat cel puțin cinci minute până când Romero s-ar fi aventurat spre baie și, sperăm, chiar mai mult până când ar fi dat buzna să mă verifice.

     Când am ajuns în fața clădirii cu fațadă maro, am ezitat. Nu avea o recepție, ci doar un coridor ingust și o scară abruptă. Apoi am respirat adânc și am a intrat. Pe cheie scria că apartamentul se află la etajul trei. Am luat liftul ascuns într-un colț întunecat din spatele scărilor. În timpul urcării, m-a cuprins îndoiala. Poate că nu ar fi trebuit să ascult scrisoarea. Liftul s-a oprit și ușa s-a deschis zdrăngănind. Ochii mei s-au îndreptat spre butonul care m-ar fi dus înapoi la parter, dar, în schimb, am ieșit și am găsit ușa apartamentului. Nu era complet închisă.

     Inima îmi zvâcnea de frică. Părea o idee foarte proastă, dar curiozitatea era mai puternică decât îngrijorarea. Am împins ușa și am aruncat o privire înăuntru. Sufrageria era întunecată și goală, dar lumina venea din altă parte. Mi-am sprijinit mâna pe pistolul din geantă, apoi m-am strecurat mai departe, dar am înghețat când am auzit o femeie strigând.

     —Da! Mai tare!

     Un fior de groază s-a instalat în mine în timp ce am urmărit vocea. O mai auzisem înainte. Lumina se revărsa dintr-o ușa deschisă. M-am oprit în fața ei, ezitând. Puteam încă să mă întorc și să mă prefac că nu primisem niciodată scrisoarea. Un alt geamăt a ieșit în derivă din cameră și am tras cu ochiul înăuntru. Căldura mi-a năvălit în obraji, apoi a părut să mi se scurgă complet din corp. Grace Parker era în genunchi și cu antebrațele pe pat, în timp ce Luca i-o trăgea pe la spate. Pocnetele corpului lui lovindu-i fundul acesteia umpleau liniștea, întreruptă doar ocazional de strigătele și gemetele ei încurajatoare. Luca avea ochii închiși, în timp ce degetele sale se infingeau în șoldurile ei, împingându-se în ea iar și iar. Grace și-a întors capul, întâlnindu-mi ochii, și a zâmbit triumfător. Bila mi s-a urcat în gât. Deci asta făcuse Luca în ultimele două nopți.

     Într-o clipă de nebunie, m-am gândit să scot pistolul și să i-l arunc în cap. N-aș fi împușcat-o, chiar dacă aș fi vrut. Nu eram mafiot. Nu eram Luca. Umerii mi s-au prăbușit și am făcut un pas înapoi. Trebuia să mă îndepărtez. Ochii lui Luca s-au deschis brusc, mâna întinzându-se după o armă de pe patul de lângă el, dar apoi m-a găsit pe mine. A tresărit, apoi a înghețat.