Aprinde întunericul!

Capitolul 2

 Amy Stephenson mergea alene pe stradă, cu mâinile îndesate în buzunarele jachetei sale negre, cu căștile în urechi și cu un milion de gânduri în cap care nu duceau în nicio direcție. Se afundase pur și simplu în nepăsarea ei așa de tare încât nu-i păsa de ceea ce era în jurul ei.    

Soarele se ridica  pe cerul purpuriu, trasând un contur de lumină la orizont. Razele lui împrăștiau căldură și bucurie diminuând astenia de toamnă a oamenilor. Lumina biruia întunericul astfel că o nouă zi începea. Pretutindeni, oameni se îndretau în grabă fiecare cu treburile lor, iar aerul vibra melodios de cântecul unor păsări întârziate. Amy se amesteca printre ei nepăsându-i de tabloul societății ce se contempla în jurul ei.                                         

Din când în când își dădea ochii peste cap, ca răspuns la privirile holbate ale trecătorilor îndreptate către părul ei a cărei culoare neagră era completată de niște șuvițe verde-aprins fosforescent, recenta schimbare a look-ului  de care era foarte mulţumită.  Adevărat vorbiind, îi scotea de minune în evidență părul - și personalitatea, dar intra în conflict cu princiipile fixiste ale adulților care o vedeau ieșită din tiparul ce trebuia întruchipat într-un adolescent de vârsta ei. E vorba despre părul de pe capul meu, nu al vostru le spunea ea și, din moment ce nu l-am decorat și pe-al vostru la fel, în timp ce vă făceaţi somnicul, nu văd de ce ar trebui să vă oftice. Oricum, nu strică un pic de culoare în lumea asta monocromă! ...și cu astea fiind spuse pe un ton corespunzător reducea în mare măsură comentariile de acel gen. Nu însă și privirile șocate. Și nici n-avea de gând să facă ceva mai mult în privința lor. Oricum, era zadarnic, din moment ce cam toți o socoteau în sinea lor, un fel de ciudată dusă cu pluta departe, departe.               

Peste fix cinșpe minute, ca un elev extrem de sârguincios se afla la datorie. Ora de știinte, pare-se. Bâzâitul monoton al profesorului, putea fi asimilat cu muzica învechită de la combina din living a tatălui ei, în timp ce fețele docile ale celorlalți elevi cu adevărat sârguincioși puteau fi evitate privind la peretele nemaipomenit de alb. Interesantă oră! Putea să se strecoare, sufletește de acolo, gândindu-se la posibile piste pe care ar putea acțiunea cărții momentan în curs de citire să o apuce. Se gândea că ar putea să .....                

- Domnișoară Stephenson??? Reveria se destrămă.                           

- Hmm?? mimă ea, cu o față nevinovată.   

- Sunteți prezentă printre noi?? întrebă cu vocea complice a fiecărui profesor când știe că își prinde elevul cu capul în nori, sau în cazul de față, printre file de cărți. După ce naiba mai întreabă?? își spuse ea. Totuși, resursele încă existente de bună creștere o făcură să-i dea un răspuns mai bun:                                                    

- Încă în viață, domnule McGuirre! ridicând mâna ca să demonstreze. Sau bun, din perspectiva ei.  Spre deosebire de răposații întru Cui-I-S-a-Făcut-Milă-De-Noi și i-a ridicat de pe Pământ. Tonul ei, sfidător, ca deobicei, a amplificat mânia profesorului, smulgând niște chicote nevinovate din partea unor colegi din spate.                  

- Domnișoară Stephenson, vă rog, controlați-vă manierele.  

-D’ siguuur!! Pentru că așa făcea și Einstein sau mai știu eu cine?  Oameni, să fiți a naibii dacă vă mai înțeleg. N-ați auzit de carpe diem? Trăiește clipa. De ce nu conștiențizați pur și simplu că avem definiții diferite pentru acest clișeu???