Hope

1. Rain

Nici macar nu stiu ce caut eu aici. Nici macar nu inteleg ce e acest "aici" defapt. Poate este doar podeaua unei bai murdare pe care am ajuns sa imi petrec noaptea singura, pentru a scapa de galagia din club. Poate e doar ceea ce am ales eu sa numesc pat in seara aceasta, pentru ca al meu nu mai pare confortabil. Poate e doar iadul in care am ales sa ma arunc pentru ca nu imi mai convenea cum se simtea raiul, doar o alegere proasta facuta din cauza unui gand temporar. Nici macar nu inteleg ce mi se parea rau la raiul in care traiam, la frumoasa familie pe care o aveam, dar nu imi mai placea, nu ma mai simteam bine. Simteam ca oamenilor le e mila de mine pentru o greseala pe care nu eu am facut-o, pentru o greseala pe care as fi vrut sa o las sa fie nestiuta, o greseala ce m-a schimbat. Vocile de pe fundal erau cunoscute, dar eu nu le ascultam. Imi spuneau sa ma ridic, imi spuneau ca politia a venit. Si ce daca? Nu imi pasa, asa ma vor "regasii" si poate ma vor salva. As putea merge eu la ei, dar nu vreau sa para ca m-am intors la ei, plangand dupa ajutor si dupa salvare. Mai bine ma prefac pana la final ca nu am vrut sa ies din viata asta, ca nu vreau nimic decat sa raman aici, dar asta e iadul si eu o stiu prea bine. Desii a fost un iad divin, vreau inapoi, nu imi mai place aici. Vreau sa fiu vie...nu doar sa respir. 

Luminile rosii si albastre au inceput sa imi impanzeasca privirea incetosata, iar sunetul sirenei s-a facut auzit peste muzica prea puternica care se pare ca se oprise de mult.O umbra neagra mi-a acaparat privirea si am fost ridicata rapid de la pamant e doua maini mari. Un mic zambet mi-a parasit fata, apoi totul s-a intunecat si eu am stiut ca ma voi intoarce acasa. 

-O luna mai tarziu-

Imi amintesc cum imi doream acum o luna sa ma intorc acasa, crezand ca asta e raiul, dar se pare ca m-am inselat. Vreau inapoi. Viata aceea era mult mai buna decat cea de acum. Atunci puteam sa fiu eu insami, sa fac ce vreau si nimeni nu ma judeca, nimeni nu avea creierul destul de intreg sa ma judece. 

Dupa ce ofiterul de politie m-a dus la spital si mi-a contactat parintii care si-au facut aparitia foarte rapid, a disparut. Nici nu imi pasa de el, dar imi doream sa ii multumesc ca m-a luat de acolo. Luasem o supradoza, si pe langa asta eram si foarte beata. Puteam sa mor, dar viata avea chef sa se joace cu mine. Doua saptamani intr-o clinica de dezintoxicare si apoi acasa, inchisa in camera mea. Nu imi doream sa dau ochii cu reprosurile parintilor mei. Imi doream vechea viata inapoi mai mult decat imi doream sa respir,dar imi era teama de ea. Camera mea parea perfecta acum, iar patul cel mai frumos loc. Nu mai mancasem de sase zile, dar am reusit sa beau apa din baie. Scoala trebuia sa inceapa cat de curand si atunci voi reusii sa mai ies si eu din casa, avand in continuare speranta ca nu ma voi intalnii cu ai mei. 

Era o zi de joi, o dimineata defapt. Ploua puternic si nici o raza de soare nu iesea din norii cenusii ce impanzeau cerul. Purtam un tricou gri pe care era scris cu negru "GIN & TONIC" si o pereche e colanti negrii. Ma uitam pe geam, privind trecatorii speriati e ploaie, alergand catre statia de autobuz sau catre vreun bloc pentru a se ascune in scara acestuia. De ce oamenii fug e ploaie?Ploaia e cel mai minunat fenomen natural. E calda si blanda. Sau rece si dura. Dar e mereu atat de frumoasa si revigoranta. As vrea sa ies afara si sa simt ploaia, sa o las sa ma ude, sa ma mangaie cu blanda ei atingere. Si chiar nu inteleg ce ma poate oprii. Asa ca m-am incaltat si am iesit pe usa camerei mele, trecand rapid pe langa cea a parintilor si alergand pe scari in jos, depasind bucataria si o menajera. Ma simteam vie, ca si cum as face dinnou o delicventa majora, dar nu, de data aceasta doar urma sa ies in ploaie si peobabil sa primesc o raceala, dar imi doream atat e mult sa o simt. Am deschis usa mare si maro si am coborat in graba si ultimele trpte. Am sarit in ploaie si nici nu imi puteam imagina ca v-a fi atat de bine. Eram fericita. Dupa luni de tristete si amaraciune, simteam fericirea curgandu-mi prin vene si incalzindu-ma, desii ploaia era ca si o gheata puternica. Trebuia sa ies afara din curte, sa le spun oamenilor ca sunt bine. Probabil nimeni nu ma cunoaste, dar atunci cand spui un gand cu voce tare el devine real. 

Am iesit din curtea casei si am inceput sa alerg ca o nebuna pe strada. Zambeam si radeam ca si cum tocmai descoperisem leacul pentru cancer, dar nu era asa. Aveam un moment de fericire si simteam nevoia sa il imapart cu cineva. Dar nu aveam cu cine. Totul era pustiu, totul era gol. Nimeni si nimic, nici macar un mic caine. 

-De ce stati in ploaie? se aude o voce din spatele meu. 

M-am intors zambitoare, desii un strain ar trebuii sa ma sperie, nu eram speriata. Un baiat inalt, cu parul saten si scurt, statea in mijlocul drumului, ud din cap pana in picioare, putin incruntat, probabil intrebandu-se ce e in neregula cu mine. I-am zambit larg, e un baiat frumos, chiar daca pare de doar 16 ani, cand eu am deja 18. Mi-a zambit inapoi usor confuz, probabil nestiind ce altceva sa faca. 

-Ploaia e frumoasa! i-am raspuns eu, tipand, incercand sa imi fac glasul ragusit sa se auda peste ploaia puternica. 

A chicotit si a dat usor din cap, dandu-si jos geaca uda de pe el, apropiindu-se lent de mine cu ea in mana. Era bine facut si arata extraordinar de bine in tricoul albastru inchis ce ii era lipit pe corp din cauza umezelii. Am zambit cand am simtit caldura bluzei sale deasupra mea, realizand deabea acum cat de frig imi era cu adevarat. 

-Imi cer scuze ca e atat de uda, sper ca va incalzeste cat de cat. imi spune el politicos. 

-Poti sa ma tutuesti, nu am 35 de ani. E destul de cald, mersii. i-am spus eu oferindu-i cel mai cald zambet al meu si era uimitor de real.

Strainul m-a dus acasa, dar pe drum nu a scapat de mine si de ceea ce aveam de spus, astfel ca mi-am impartasit toata povestea cu un necunoscut. Partea proasta e ca singura persoana care imi stie toata viata va disparea in secunda in care voi intra pe poarta asta si cine stie unde v-a disparea. Dar totusi e si partea buna, pentru ca nu il voi mai revedea deci nimeni nu  v-a mai afla. 

-Cati ani ai? l-am intrebat cand am ajuns in fata casei mele.

-18. Tu? ma intreaba el si eu raman uimita.

-Tot atat. Ai prietena? ma asigur eu inainte sa fac ceea ce mi-am propus. 

-Uhm...nu. spune el si se incrunta confuz. 

Am zambit vesela si m-am ridicat pe varfuri, apasandu-mi buzele de ale lui. Erau calde si fine, erau perfecte. Ma simteam vie si totusi atat de falsa. Tocmai am incercat sa fur iubire de la un strain pentru ca nu mai simteam ca am asa ceva. Acum macar stiu ca am simtit dinnou acest gust al fericirii. M-am departat de el si saracul strain parea cam confuz, dar a tinut ochii inchisi inca cateva secunde. I-am zambit cand i-a deschis si i-am dat bluza inapoi, soptinu-i un "Mersi" si intrand in casa. 

In acea zi am vorbit dinnou cu ai mei dupa mult timp, era o cearta bininteles. Cum de ma gandisem eu sa intru plina de apa in casa noastra perfect curata? I-am ignorat dupa ce le-am aruncat cateva "Nu imi pasa"-uri si cateva vorbe urate. Problema lor nu e ca as putea avea o raceala groaznica, e ca le-am murdarit podeaua. Lumea aceasta e mult prea materialista si eu sunt prea satula. M-am incuiat in camera mea iar si am mers la geam, privind stropii plimbandu-se agale pe geamul meu. Gandul imi statea doar la strainul care m-a cunosut in 5 minute mai bine decat alti oameni intr-o viata intreaga. Strainul din ploaie...

___________________________________________________________________________________

Heiiii! Am revenit cu o noua carte, nu ma puteam lasa de scris. Imi cer sincer scuze ca v-am lasat balta cu celelalte carti si promit ca nu o mai fac. Imi cer mii de scuze...

Dia