1001 oameni

Capitolul 48 (Iasmin)

Râdea de isprava ei. Se simțea mândră de persoana ei și că reușise să dea de mine, dar eu nu mă mulțumeam cu atât.

- Aha, și Larisa de unde știe unde stau?

- Doar nu crezi că te lăsa din vedere, nu e proastă, plus, sunt mii de avantaje în Praga când ești o curvă.

- Mhm.

- Nu te bucuri să mă vezi? Haideee, știu că ești bucuroasă. Nu zic la nimeni unde stai. Acum mă lași să intru?

Am lăsat-o să intre și primul lucru pe care l-a făcut a fost să se înfigă în tutunul meu, normal. A scos o țigară și a aruncat pachetul pe masa televizorului. Chiar nu știam ce să fac acum cu ea. N-aveam nevoie de ea pe capul meu în nici un caz, iar azi trebuia să rezolv niște chestiuțe despre care fix Dana nu ar fi trebuit să afle.

- Ce e cu sângele ăsta?

- Am căzut din pat și m-am lovit de noptieră, i-am explicat văzând șocată cât de mult sânge era de fapt pe jos.

- Aha, tu te sinucizi fără să vrei, a apucat-o un râs isteric, de nebună de la ospiciu.

M-am scuzat și a am mers la baie ca să mă reculeg și să nu o dau în șuturi afară – pentru că chiar simțeam nevoia să fac asta.

Mă uitam la imaginea mea în oglindă și încercam să-mi focalizez durerea, dar nu puteam..nu mă durea doar zona nasului..mă durea totul. De parcă durerea pleca din cap spre tot corpul. Simțeam cum o să cad din picioare și voiam să mă țin de ceva dar nu aveam de ce așa că am căzut grămadă pe jos lângă cadă. Voiam să mă țin de marginea căzii și să mă ridic de jos, dar nu aveam destulă forță-n brațe. Am strigat-o pe Dana șocată că nu venise când auzise zgomotul, dar nici acum n-a venit. Am urlat după ea dar tot nu venea nimeni.

Am încercat din nou să mă trag dar nu puteam. Mă simțeam de o sută de ani și mă durea fiecare părticică din corp ca și cum îmi legasem o stâncă de grumaz și-mi dădusem drumul în neant. Mă simțeam neputincioasă. Apoi totul a dispărut. Tot bolovanul acela ce mă ținea lipită de podea și nu mă lăsa să mă mișc a dispărut. Parcă cineva îmi dăduse să beau din apa Fântânii Tinereții și reîntinerisem instantaneu. M-am ridicat și aflându-mă în picioare am descoperit din nou toate durerile fizice existente. Mă simțeam vânătă peste tot și lovită peste tot. M-am mișcat încet cu speranța să nu supăr durerea și să se accentueze și m-am dus înapoi în cameră să mă iau de viața Danei. Dar nu era nimeni acolo. Era absolut gol. Nu-mi aminteam să fi auzit ușa și altundeva n-avea unde să se ducă..M-am dus la fereastră și am privit în jos – erau cinci etaje până-n stradă, nu putea sări și nici de clădire nu se putea agăța..ce ciudat.

M-am întors în cameră și corpul mi-a cerut instinctiv o țigară. M-am dus la televizor să iau pachetul aruncat de Dana, dar nu era. M-am mai uitat prin cameră și l-am văzut pe jos, unde îl lăsasem după ce mă așezasem pe podea. Dar țineam perfect minte că..Dana îl luase de acolo..

Am coborât până în hol la recepție. M-am dus la recepționier, care era complet plictisit și sătul de maniere, și l-am întrebat dacă a văzut-o plecând pe tipa care a urcat la mine. S-a uitat ciudat și mi-a spus că n-a fost nimeni să mă caute. Am rămas blocată și cu greu l-am întrebat dacă era sigur și dacă sigur nu uitase. Speram să-și aducă aminte. Dar era contrariat de întrebarea mea și mi-a spus răspicat că în dimineața aia nu intraseră în hotel decât o doamnă de vreo șaizeci de ani și soțul ei, iar de plecat – nimeni. I-am mulțumit și m-am întors în cameră epuizată psihic. Nu ar fi fost prima dată când aș fi avut o iluzie, dar nu fusese deloc ca asta. Atunci îmi era al naibii de cald, eram panicată și fumasem aproape un pachet de țigări rusești ciudate. Nici măcar nu vorbisem cu „iluzia" mea, doar o văzusem la vreo douăzeci de metri distanță – mă speriasem și fugisem. Atât.