Amelia
Știți ce doare mai tare decât să nu ai o cea mai bună prietenă căreia să îi povestești totul? Să îți fie alături când plângi, să îți dea sfaturi, să râdeți împreună?
Să nu ai o mamă cu care să faci asta.
Stau de cinci minute și mă holbez la o doamnă care a intrat în cafenea cu fiica ei adolescentă. Și-au comandat câte un cappuccino și s-au așezat la o masă de lângă intrare. Se vede o licărire de tristețe în ochii femeii când îi povestește ceva fetei care stă cu nasul în telefonul mobil și care nici nu o ia în seamă pe mama ei. E atât de trist. Mi-aș fi dorit atât de mult să o am pe mama lângă mine și să mă privească așa cum o face străina cu copilul ei care stau la câțiva metri distanță. Aș fi vrut să o fi cunoscut,să fi petrecut cu ea măcar câteva secunde.
Măcar o zi. Măcar o clipă.
Dar a murit când m-am născut. Mă simt atât de vinovată. E singura ființă de care îmi e dor și nici măcar nu am cunoscut-o. Mi se pare nedrept cum unii îi au pe părinții lor alături și nu îi prețuiesc, iar alții ar da orice pentru un strop de afecțiune sau o mângâiere și o vorbă bună.
Gândurile îmi sunt întrerupte când aud sunetul unui pahar trântindu-se de podea. Am mers cu mintea așa departe încât am uitat complet că spălam vasele și l-am scăpat din mână. Mă uit în jur și văd toate privirile clienților ațintite spre mine.
-Ce s-a întâmplat? se aude vocea lui Abby, colega mea, din spatele meu vâzând paharul spart la picioarele mele.
La naiba! Ce se întâmplă cu mine? Știu că sunt destul de marcată de faptul că nu am avut-o pe mama lângă mine,dar să uit complet ce fac, holbându-mă la niște străini,la muncă,nu prea e de bine...
Rostesc un "îmi pare rău" abia auzit, iau o mătură și strâng cioburile care zac pe podea.
-Te-ai rănit? mă întreabă ea,vizibil îngrijorată. E o tipă de treabă și pot spune că e singura amică pe care o am. Mereu i-am admirat curajul de a-și vopsi părul roșu. Aka culoarea mea de vis.
-Nu,sunt ok. Sunt doar obosită,mint eu.
-Te-am văzut adineauri, păreai cam nedumerită. Dar dacă nu vrei să îmi spui,nu o face. Mai bine ia o pauză și limpezește-ți mintea, îmi răspunde cu un zâmbet cald.
Chiar aveam nevoie de o mică pauză.
-Mersi,Abby, îi spun și apreciez faptul că nu a insistat cu întrebări.
Ies pe ușa din spate, pe bancă, la locul de fumat. Scot o țigară din pachet și încep să trag cu nesaț din ea. Nu fumez mult,doar în momente în care chiar am nevoie,cum e și ăsta. Însă sunt curioasă ce ar zice tata,preot fiind, dacă ar afla că fiica lui fumează. Mă întreb dacă i-ar păsa, având în vedere faptul că am douăzeci și doi de ani,majoră și vaccinată. Nu prea îl mai interesează ce fac cam de când am împlinit optsprezece ani,dar mă bucur că acest lucru nu m-a împins să fac chestii precum drogatul sau să merg prin cluburi și să mă fac mangă,ca toți adolescenții de acum. Nu zic că sunt sau am fost o sfântă, de fapt am fost crescută cu frică de Dumnezeu.
Tata întotdeauna a fost mai distant. Fapt care m-a afectat destul de mult, pentru că dintotdeauna am fost doar noi doi.
Niciun verișor, o mătușă, nici măcar un cățel, la naiba. Însă încerc să nu îl învinuiesc. Moartea mamei ne-a afectat pe amândoi.
După ce mă mai calmez și îmi termin țigara,mă întorc în cafenea,unde o găsesc pe Abby vorbind la telefon.
-...Sigur, o să-i spun și Ameliei. La revedere; încheie apelul cu o față confuză.
-S-a întâmplat ceva? întreb eu.
-Era șefa. A zis că de mâine o să avem un coleg nou pe tură.
-Păi asta-i bine, nu? O să ne rămână și nouă mai puține chestii de făcut, zic și o înghiontesc ușor cu cotul, în glumă.
-Sincer, mie mi se pare ciudat. Adică nici măcar nu a dat perioada de probă.
-O fii vreo pilă. Nu m-aș mira. Femeia aia nu se satură de bani, zic eu.
-Dacă arată bine,eu nu mă supăr,îmi face ea cu ochiul și râde ușor. Vin clienți, iau eu comanda asta.
Am mers să îmi iau rucsacul din camera din spate după vreo oră în care am ajutat-o pe Abby cu restul comenzilor și curățenia și am vorbit despre cine ar putea aduce Michaela, șefa noastră, care e o femeie destul de dură, cu o privire rece (care pe mine ,una, mereu m-a speriat) și foarte selectivă. Cel pe care îl aduce trebuie să fi plătit bani frumoși pentru a fi angajat, având în vedere faptul că nu a acceptat pe nimeni din cei care au venit săptămâna trecută pentru probe. Până și eu m-am mirat când am fost angajată.
O salut pe colega mea și pornesc spre casă. Stau la jumătate de oră de "Happy Coffee", deci o iau pe jos cu R U Mine? de la Arctic Monkeys în căști. De cele mai multe ori aceasta este partea mea preferată din zi,când sunt doar eu și muzica.
Muzica și cititul,unica mea scăpare.
Sunt destul de obosită după tura de doisprezece ore, dar m-am obișnuit lucrând aici de patru ani și cu voluntariatul de la biserică, pe care îl fac de mică, dar care a devenit o obișnuință pe parcursul anilor, având în vedere că la treisprezece ani era un mare chin. Acum,însă,doar mă bucur că pot fi de ajutor cu ceva.
Pierdută fiind în versurile și ritmul din căști,nu mai aud nimic în jur și dintr-o dată am un sentiment de neliniște. Opresc muzica și încerc să fiu atentă în jur,în caz de orice. Mă uit în stânga și dreapta,apoi în spate,dar nu văd pe nimeni. Când îmi îndrept din nou privirea,dau de un anume corp masiv stând în fața mea și automat mă opresc și mă holbez la el câteva secunde.
-Singurică,frumoaso? se bagă în seamă individul dubios și chel din fața mea. Încerc să îl ignor și să trec pe lângă el, dar mă prinde de braț.
-Chiar așa,mă ignori? Și ce caută o fată așa frumoasă ca tine, singură și neajutorată, pe stradă la ora asta? continuă el cu întrebările, rânjind cu gura apropiată de urechea mea și mirosind de la o poștă a băutură.
-Chiar nu cred că e treaba ta. Lasă-mă să plec până nu chem poliția, îi spun printre dinți și încerc cu toată puterea să stau calmă și să nu-i arăt că mi-e frică de el, dar corpul meu care tremură ca un jeleu mă cam dă de gol.
-Avem tupeu văd. Să vedem cum suni la poliție acum,păpușă. Îmi apucă părul strâns în pumn, mă trântește cu spatele de cel mai apropiat zid și își schimbă mâna din păr pe gâtul meu și pe cealaltă mi-o pune la gură.
Inima îmi bate cu putere. Încerc să mă zbat și să țip,dar nu pot, pentru că nenorocitul mă ține prea strâns și mă sărută pe gât. Îmi simt lacrimile curgând șiroaie pe obraji și mă întreb cât de tare am putut păcătui în viața asta ca să merit ce mi se întâmplă acum. Corpul nu mi se mai oprește din tremurat și îmi e greață de tot ce se petrece acum.
Am privirea încețoșată de la plâns și nu văd mai nimic în jur, și întuneric fiind, mă trezesc cu idiotul care acum o secundă era deasupra mea întins pe jos. Îmi șterg ochii și mă uit la expresia lui șocată și încerc să procesez ce se întâmplă.
-Ce mama naibii faci!? întreabă el și se uită lângă mine și abia acum văd că a mai apărut cineva. Un bărbat.
Tocmai și-a primit un pumn în față.
-Cât de beat poți să fii? Și ce dracu' faci TU? Stronzo! zice cel de lângă mine răstindu-se, iar eu nu înțeleg ce se întâmplă. Vreau să fug mâncând pământul în momentul ăsta, dar picioarele mi se împotrivesc și simt cum mi se face din ce în ce mai rău.
-Chiar vrei să vorbim acum și aici despre ce era de făcut? se ridică cel care m-a agresat,începând și el să țipe și să gesticuleze nervos.
-În primul rând, tu n-ar trebui să fugi? întreabă celălalt întorcându-se spre mine. Știi, te-am cam salvat, sau ceva de genul ăsta.
Mă uit câteva secunde în ochii lui exprimând un "mulțumesc" nerostit. Și dusă am fost.