Încercam să mă prefac că nu mă interesează. De ce mi-ar păsa de părerea celei mai ușuratice fete din liceu? Chiar dacă simțeam cum lacrimile îmi invadează ochii, dacă începeam să plâng, doar îi dădeam satisfacție.
-Las-o mă în pace! Intervine Lys, prietena mea cea mai bună, si singura mea prietenă, ca să fii mai exactă.
-Mă, nu am nevoie de ajutorul tău! Încep eu să îmi descarc nervii pe ea, deși nu avea nicio vină.
-Comentași cumva la mine, țărăncuțo? Începe Erika să urle la Lys, fiind alroape de a-i da o palmă. Bine, tocilaro, ai noroc că sunt în toane bune azi, dar data viitoare nu mai scapi! Zâmbește fata și pleacă.
-Deci nu mai suport, Lys! Toată ziua își bat joc de noi... Știam că în mod normal, toți se poartă frumos cu boboacele. Credeam că în liceu oamenii se mai maturizează, dar jur, clasa a 8-a a fost apă de ploaie pe lângă anul ăsta...
-Uite... Nu zic că are dreptate, dar și tu ești de vină. Înțeleg, ai nevoie de ochelari, deși puteai și tu să îți iei unii mai la modă, dar nu știu de ce preferi să te îmbraci ca bunica... Vreau să spun, la aspectul ăsta ești chiar ciudată.
-Nu contează cum mă îmbrac, după părerea mea, ce e în interior contează.
-Cum vrei tu, dar oamenii văd mai întâi ce e afară. Mă rog, treaba ta.
Uneori aș vrea să fiu altfel, nu neapărat să fiu populară, dar măcar să am prieteni. Și când spun prieteni, nu mă refer la o fată care mă face mereu ciudată și care vorbește cu mine doar pentru că îi dau temele. Iar eu vreau să vorbesc cu ea pentru că îmi place compania ei, nu pentru că ar fi singura mea opțiune.
Trăiam într-un orășel mic din apropierea New York-ului, iar părinții lui Lys locuiau la o fermă de la periferie, motiv pentru care ceilalți o numeau "țărăncuță". Cred că, în alte condiții, ea și Erika ar fi cele mai bune prietene. Știu că în mod normal se ia în gură cu ea, dar toata lumea vede că o adoră. Nu înțeleg cum ai putea fi prieten cu o fată ca ea, cum a devenit cea mai populară fată din școală.
M-am îndreptat către casă, fiindcă prietena mea deja plecase în altă direcție. Mă bucur că nu am mai dat peste vreo clonă de e Erikăi ca să îmi strice ziua mai mult decât era deja stricată.
-Bună, draga mea! Mă salută mama cu o voce înceată, ca și cum ar putea spune ceva greșit și să mă facă să plâng. Cum ți-a mers azi?
-Singura parte bună a fost că nu m-am mai întâlnit cu nicio fată de când am plecat de la școală și până când am ajuns acasă. În rest, ca de obicei, am fost bătaia de joc a școlii. Până și Lys crede că au dreptate. Sunt chiar atât de rea? Spun eu printre lacrimi.
-Of, iubita mea, tu ești specială. Tu ai propriul tău look, nimeni nu îți poate impune cum să te îmbraci. Nu ești ciudată, doar diferită, și o spun în sensul bun. Ești specială și foarte frumoasă, iar daca restul școlii nu vede asta, înseamnă că acei copii sunt proști.
Am luat-o în brațe pentru cuvintele spuse. Știu ca o spunea doar fiindcă era mama mea. Nu eram nici pe de parte frumoasă, și asta spunea faptul că purtam ochelari, dioptriile mele fiind atât de mari încât trebuia să port doar lentile foarte groase. Silueta mea era ca a unui copil încă nedezvoltat, talia îmi lipsea cu desăvârșire, dar burta era destul de vizibila, neputând-o masca decât cu haine foarte largi. Oricum nu îmi plăcea să fiu la modă, mi se părea că moda este doar pentru cei care cerșesc atenție. Un alt aspect pe care îl uram la mine erau dinții strâmbi. Uram băieții care, cum le cunoșteau pe Erika și pe prietenele ei, primul compliment le care îl făceau era "ce zâmbet frumos ai!". Mie nu mi-ar fi spus niciodata asta cineva, așa că refuzasem de mult să mai zâmbesc. Mda, la cum eram tratată de cei din școală, nici nu prea îmi ardea de așa ceva.
-Singurul lucru pe care poți să îl faci este să le arăți că nu îți pasă. O să se sature până la urmă să se tot ia de tine.
-Cred că ai dreptate, mami, rostesc cu o oarecare speranță în glas.
***
A doua zi m-am trezit cu noaptea în cap, ca de obicei, ca să nu întârzii la școală. Orele erau singura mea alinare. Singurele momente când scăpam de batjocura celorlalți. Profesorii erau singurii care mă plăceau, normal, eram cea mai bună din clasă. Nu exista materie la care să am notă mai mică de 10. Singurele materii care nu îmi plăceau erau cele la care trebuia să vorbesc în fața clasei. Bine măcar că profesorii și-au dat seama de problema mea și au început să mă lase să vin să vorbesc doar cu ei.
Ajunsă în curtea școlii, am fugit imediat până în clasă, ca să nu dau de cineva care să mă mai facă să mă simt prost. Normal, cum treceam pe holurile școlii, auzeam în continuu voci care se luau de mine, dar nu la fel de rău ca și grupul celor cu doi ani mai mari.
Măcar prima oră a decurs bine. Am luat un 10, cred că va fi și ultimul pe anul acesta, dat fiind faptul că mai este doar o săptămână până la vacanță. Profesorii deja începuseră să ne încheie mediile, așa că nici elevii nu mai învățau, decât dacă aveau de luat vreo notă pe ultima sută de metri.
După a doua oră m-am hotărât să mă duc la magazin. Chiar dacă știam că o să dau inevitabil de cineva care să se ia de mine, trebuia să risc. "Uau, s-a ridicat tocilara din banca!", auzeam în spatele meu. Sincer, as fi dat orice să scap de ei, de liceul ăsta, dar știam că nu se poate, că trebuie doar să îmi văd de treaba mea și de învățat. Mi-am luat o felie de pizza și un pachet de boscuiți cu ciocolată, fiind tristă de faptul că nu mă puteam abține de la astfel de mâncăruri, lucru care se vedea destul de bine. În drum spre clasă, pe un pervaz, erau cei dintr-a 11-a, care stăteau de vorbă, ca de obicei. Nu am putut însă sa nu remarc acei ochi albaștri perfecți.
-Chad, am rostit eu mult prea încet, el neavând cum să audă, fiind mult prea departe.