Capitolul 48
Jennifer's Pov
Nici nu vă puteți da seama cât de fericită mă simt în dimineața asta.
În sfârșit am primit cheile mașinii mele și am economisit o grămadă de timp. Am reușit chiar să-mi iau micul dejun fără să mă înec și n-a trebuit să fugăresc disperată un taxi.
În dimineața asta profesorul Lennon nu era prezent, pentru un fel de ședere în străinătate, asta îmi ajunge să fiu fericită toată ziua.
Mi-am ocupat timpul ăla desenând și ca să mă avantajez cu învățatul.
Am rezolvat cu tatăl meu și ne-am pus de-acord ca una din zilele astea să le întâlnesc pe Isabel și fiica sa. Situația asta mă stânjenește puțin, mai ales faptul că Isabel are o fată. Simt de parcă de acum încolo viața mea se va schimba radical și asta mă agită nespus. Și dacă nu o să-mi placă de fiica ei? Va trebui să o suport împotriva voinței mele.
Iar dacă nu o să-mi placă de Isabel? Mi-a făcut plăcere să-l aud pe tata vorbind despre ea și am rămas uimită de cuvinte pe care le spune Isabel, dar nu am încredere, încă nu sunt sigură de ceea ce vrea de la tatăl meu.
În caz că nu o să-mi placă de ele, o să le împing într-o pivniță și o să le fac să trăiască acolo pentru totdeauna, dar acum nu e momentul potrivit să mă gândesc la asta.
Dar apoi văd brațul lui Josh cuprinzându-mi umerii, Meredith care-i agită cârlionții lui Drake și Alan care încearcă să o convingă pe Olly să încerce nu știu ce poziție ciudată pe care a văzut-o ieri în vreun porno de doi bani.
Olly continuă să-și dea ochii peste cap spunând că nu face chestii de genul, iar el continuă să răspundă cu teoria sa: 'Dar ești o majoretă, ar trebui să te deschizi după bunul tău plac și să faci acrobații de tot felul'.
Uneori Alan reușește să fie chiar groaznic, dar la urmă începe să-mi plac de el pentru că de fiecare dată câjd ne certăm eu și Josh, el îmi dă dreptate mie.
Uneori pentru că am într-adevăr dreptate, alteori pentru că pur și simplu îi place să-l vadă pe Josh cum se enervează.
El face parte din categoria cercului restrâns. Pentru că sunt sigură că nimeni altcineva n-ar vrea să-l vadă pe bune pe Josh enervându-se, dar lui Alan nu-i pasă, pentru că știe că nu i-ar face rău niciodată.
Întocmai cum se întâmplă cu Drake și Meredith, cercul său restrâns.
Nu pot decât să fiu fericită și să zâmbesc.
"Te văd bucuroasă azi", spune Alan care n-a facut altceva decât să se holbeze la brațul lui Josh.
"Miss Milton a avut mașina azi și nu trebuie să vină cu taxi-ul sau cu șoferul", explică Josh în locul meu.
"Ți-am spus să nu-mi spui așa!", îl cert eu.
"Tu ai un șofer privat?", întreabă Olly.
"Și menajeră", spune Drake.
"Încetați să răspundeți în locul meu?", continuu exasperată.
"Ce mașină ai?", întreabă Meredith.
"Nu știu exact, dar e neagră".
"Oh, păi, dacă e neagră, am înțeles tot", își bat joc de mine Josh.
"Ești foarte simpatic!", spun gândindu-mă la numele pe care mi l-a spus tata și când îmi amintesc îl spun de parcă mi s-ar fi luminat un beculeț.
Îi văd pe Alan, Josh și Drake căscând gura o secundă după în timp ce eu, Meredith și Olly îi privim confuze.
Ce am spus?
"Și tu o spui așa?", aproape țipă Josh.
"De ce, care e problema?".
"Casa aia vale gen cât casa mea", spune Alan șocat.
"Tata nu mi-ar arăta-o nici în poză o mașină de genul", continuă Drake.
"Dar parinții voștri nu au același job cu cel ai lui Jennifer?", întreabă Olly.
Simt un fior auzind-o pe Olly vorbind de părinții mei, incluzând-o desigur și pe mama. Ea nu știe nimic.
"Da, Olly", spune Meredith. "Dar, na, familia Milton, cum să zic, e puțin mai mult decât noi".
Nu-mi place deloc conversația pe care o avem.
"Puțin mai mult", mai întreabă.
"Pe scurt, dacă tatăl lui Jennifer ar vrea, ar putea cumpăra toata concesionarele lui Drake și să pună mâna pe agențiile noastre de transport cât ai zice pește", explică Josh calm.
"Aveți de gând să mai vorbiți mult despre asta?", spun enervată.
"Ooohh", spun toți în cor.
"Prințesa noastră s-a enervat", spune Josh.
"Ne închinăm la conspectul dumneavoastră", spune Drake.
Drake și Alan încep să se închine în mod ciudat și Josh se preface că agită un evantai spre mine cu un șervețel în timp ce Olly și Meredith râd de toate astea.
Prânzul continuă în mod obișnuit iar telefonul meu începe să sune.
Michael?
"Cine e?", întreabă Josh.
"Michael", îl văd dându-și ochii peste cap și îmbufnându-se brusc. "Alo?"
"Jennifer!", spune el entuziasmat. "Te deranjez?".
"Nunu, nu deranjezi deloc", îl văd pe Josh mimând un 'da' din cap.
"Îți aduci aminte despre ceea ce am vorbit? De faptul că am o expoziție de organizat?".
Uitasem că acceptasem propunerea de a poza pentru expoziția lui Michael.
Nu mă încântă deloc ideea asta, dar nu mai pot da înapoi. Michael a fost mereu disponibil pentru mine.
"Dada, țin minte", spun făcându-l pe Josh să se uite dubios la mine, neștiind despre ce vorbim.
"Ai avea chef să începem să facem pozele alea azi? Trebuie să încep să le modific, să le imprim și să văd cum le aranjez. Am nevoie de timp și aș vrea să le pot face cât de repede se poate".
"Să ne vedem azi?", Josh mimează un 'nu' făcându-i pe ceilalți să râdă. "Ar trebui să fie în ordine".
Josh continuă să dea din mâini și să mimeze chestii de nedescifrat pentru mine.
Ma apropii punând mâna pe fața sa ca să nu pufnesc în râs din cauza fețelor sale absurde.
"Perfect, atunci trec să te iau de la școală?", mă întreabă politicos ca întotdeauna.
"Am mașina azi, dacă îmi trimiți adresa locului, vin eu".
Josh reușește să se elibereze de prinsoarea mea și începe să-și trântească capul de masă.
Unii din cei care trec pe lângă noi se uită ciudat la el, în timp ce Drake și Alan râd cu poftă.
"Perfect. Îți trimit adresa și când poți vii și tu. Eu o să fiu deja acolo de o bucată, ca să aranjez anumite lucruri".
"Bine, pe mai târziu, Michael".
Închid apelul și mă uit pieziș la Josh cu mâinile în sân.
"Pot să știu și eu ce faci?".
"De ce trebuie să te vezi cu irlandezul ăla?", întreabă sec.
"Nu e irlandez", răspund pentru a mia oară.
"Cine? Michael, tipul ăla super de treabă pe care l-am întâlnit la party-ul lui Susan?" pune sare pe rană Drake.
"Da, iubire", continuă Meredith. "Cel care o întreabă adesea pe Jennifer dacă iasă, i-a și făcut o poză pe care după a pus-o în expoziția sa. Și e și frumos acum că mă gândesc".
"Încetați!", strigă Josh.
Știu exact ceea ce încearcă să facă și după expresia lui Josh aș zice că reușesc din plin.
"Ah, da, tipul ăla super arătos", spune Olly și nu pot decât să râd având în vedere că nici nu știe cine e.
"Olly", mormăie Josh. "Nici nu-l cunoști, nu începe și tu".
"Deci acest Michael se dă la tine?", întreabă Alan.
"Nu", "Da", spunem eu și Josh în același timp.
"Ba nu".
"Ba da".
"Ba nu, Josh, e doar impresia ta!".
"Ba da, Jennifer, tu ești cea care e prea naivă", continuă el.
"Tu ești cel care vede ceea ce nu e".
"Sau tu nu vezi suficient".
"Hm, copiii?", întreabă Olly.
"Ce tot spui? Michael e doar un prieten pentru mine!", mă apăr.
"Ei bine, poate pentru tine, dar tu nu ești pentru el".
"Suntem amândoi prieteni", repet pentru a mia oară.
"Vrea doar să intre în pantalonii tăi", spune pe un ton prea ridicat.
"Jennifer, Josh" ne strigă Meredith.
Desigur nu reușim să auzim nicio voce care ne înconjoară de fiecare dată când începe o ceartă.
"Ăla ești tu care vrea doar să intre în chiloții celorlalte", îl acuz.
"Lovit și doborât", spune Alan bătând palma cu mine, deja a devenit un obicei.
"Taci, Alan", mârâie. "Și încetează să te aliezi mereu cu ea".
"Eu stau de partea câștigătorilor", continuă el.
Ridic brațul etalându-mi mușchii inexistenți, in semn de victorie, și toți pufnesc în râs.
Josh face pe supăratul, dar reușesc să văd jumătatea de zâmbet pe care încearcă să o ascundă.
"Deci cine este acest Michael?", întreabă din nou Olly făcându-l pe Josh să se încrunte.
Cred că o fac aproape intenționat să vorbească despre el acum.
"Un prieten de al meu care e la academia de arte. Organizează niște expoziții și mi-a cerut să pozez pentru câteva cadre".
"Nu pot să cred" mormăie din nou Josh.
"Deci o să fii model?", întreabă Olly încântată.
"Poftim? Nu", răspund aproape dezgustată. "Trebuie doar să fac câteva cadre simple, nimic mai mult".
"De-abia aștept să le văd", spune Meredith mai încântată decât mine.
"În scurt timp vine Crăciunul, copiii!".
Crăciun.
Deja e decembrie, dar mie mi se pare de-abia ieri ziua în care am ajuns la Manhattan.
Când credeam că totul s-ar fi înrăutățit, când credeam că aș fi căzut și mai mult în groapa mea.
Acum însă este decembrie și sunt așezată la o masă, ascultându-mi prietenii vorbind despre planurile lor de Crăciun. Da, prietenii mei.
"Tu ce o să faci de Crăciun, Jennifer?", mă întreabă Drake.
"Oh, nu cine știe ce, voi rămâne aici la Manhattan".
"Nu ai un avion privat cu care o să te plimbi prin lume?", râde de mine Josh.
"Nu, nemernicule, am un pumn care e pe care să se așeze pe fața ta".
Josh îmi trimite un pupic zburător având în vedere că acum stau lângă Meredith, dar eu îi răspund cu degetul mijlociu.
"Dar am putea face Revelionul împreună", propune Alan, iar eu ma crispez instant.
"Da", spun în cor Meredith și Olly, în timp ce eu încep să mă agit.
"Dacă am înțeles bine ceilalți dau o petrecere, nu?", întreabă Drake.
"Da", răspunde Josh. "Echipa de basket dă o petrecere la care o să participe practic toată școala".
Eu nu pot.
Eu nu pot să petrec cu ei.
"E minunat", spune Olly încântată. "Tu o să vii, nu?".
"Hmm, poftim?", întreb agitată.
"La petrecerea de Revelion cu noi".
"Oh, eu, adică nu cred, nu-i de mine", spun o jumătate de adevăr.
"Cum adică? Și ce ai de gând să faci de Revelion?".
"Eu nu știu, adică...", încep să intru în panică rău.
Eu pur și simplu nu pot, s-ar crea un haos uriaș, pe care nu vreau să-l trăiesc din nou.
"De ce nu vrei să vii?", mă întreabă Josh confuz.
"O să mă gândesc, ok?", întreb cu un zâmbet nervos.
E posibil să nu-și amintească ce s-a întâmplat cu ceva timp în urmă?
"Acum trebuie să plec", spun încă agitată, ridicându-mă.
"Pleci deja?", mă întreabă Meredith.
"Da, vreau să trec pe acasă înainte să merg la Michael", mint.
Nu știu dacă vreau să trec pe acasă înainte, știu doar că nu vreau să rămân un minut mai mult la acea masă.
Nu azi, știu că subiectul Revelion ar fi continuat, am preferat să plec.
Nu m-am gândit niciodată că s-ar fi pus problema asta, mi-am petrecut mereu Revelionul în camera mea, nu pentru că voiam, ci pentru că trebuia.
Din fericire mai e puțin timp și trebuie să mă gândesc repede.
"Jennifer", mă strigă Josh care vine spre mine. "E totul în regulă?".
"Desigur, de ce?", spun făcându-mă că plouă.
"Ți-ai schimbat radical starea" constată.
"De tot spui acolo", întreb râzând nervos. "E totul în ordine".
"De ce nu vrei să-ți petreci revelionul cu noi?".
Desigur că vreau, vreau să-mi petrec revelionul cu voi, nu l-am sărbătorit niciodată cu adevărat.
"Știi cum sunt, nu sunt genul de petreceri...", încerc să glumesc.
"Și deci ai de gând să rămâi acasă singură să petreci revelionul?", pare aproape mai frustrat decât mine.
"Nu e sfârșitul lumii", spun mușcându-mi buza.
"Eu, adică...", își masează gâtul. "Eu credeam că începi să ai încredere în noi, adică...".
"Poftim?", îl opresc imediat. "Evident că da".
Știu că poate părea că eu nu vreau să stau cu ei. Adică cine ar prefera să stea acasă mai degrabă decât să petreacă cu proprii prieteni? Așa pare aproape că eu nu-i suport.
"Mai vorbim despre asta, bine?", încerc să-i zâmbesc ca să-l asigur.
"Mh, bine", spune îmbrățișându-mă și apropiindu-mă de el. "Chiar trebuie să te duci la ăla?".
"Care ăla?", întreb știind foarte bine.
"Ăla", mormăie deasupra capului meu, uit mereu cât sunt de scundă în comparație cu el.
"Iubitul meu prieten Michael?", spun zâmbind și privindu-l în ochi.
Mă târăște cu el într-o clasă goală după ce s-a uitat prin preajmă.
Mă lipește de ușă blocându-mă cu mâinile și apropiindu-și gura de urechea mea.
"Rămâi cu mine", șoptește la urechea mea.
"Josh...", spun știind deja cum se va sfârși.
"Spui că...", începe să-mi muște lobul făcându-mă să inspir adânc. "Preferi să stai cu el decât cu mine?".
"Mi-am făcut deja niste p-planuri", urăsc când mă face să mă bâlbâi.
"Amână-l", suflă pe gâtul meu".
Suflarea sa și săruturile sale se plimbă pe gâtul meu și brațele mele se lipesc de baza părului său.
Știu că asta îl va împinge doar să continue, dar a fost instinctiv.
"Trebuie să plec, Josh", spun deloc convinsă.
"Mhm", mormăie ajungând la bărbia mea.
O mușcă ușor ca apoi să-mi muște buza de jos, un geamăt sufocat iese de pe buzele mele și din instinct strâng și mai tare părul său.
Gestul meu îl face să mă apuce de coapse și să mă ridice în jumătate de secundă, ca apoi să mă lipească brusc de o bancă.
Nu e un gest dulce. E dur, dar îmi place oricum. Mă face să mă simt dorită, pare că mă vrea cu disperare.
Cine știe de când Josh nu se culcă cu cineva , îmi mușc buza gândindu-mă la asta, dar sunt distrasă de gura sa care se lipește de a mea.
Limba sa dansează frenetic cu a mea într-un dans nevoios.
Așa mă simt cu Josh: excitată, caldă și doritoare. Nu m-am simțit așa niciodată în viața mea li aproape că mi-e rușine că simt toate astea.
Buzele mele continuă să fie sărutate și mușcate de cele ale lui Josh, mâinile mele îi strâng tare părul, iar mâinile sale se mișcă pe șoldurile mele.
Aș putea rămâne așa și toată după-masa, dar trebuie să mă întâlnesc cu Michael și nu am de gând să-i trag clapa.
Îl trag fără tragere de inimă pe Josh înapoi de păr, îndepărtându-i fața de a mea.
Cobor repede de pe bancă, înainte să mă poată prinde din nou.
"Trebuie să merg la Michael", spun trăgând ușor de tricoul mototolit.
"Dacă înainte nu-l suportam, acum aș putea să-l îngrop de viu", se plânge cu mâinile în sân.
"Aranjează-ți părul, zici că doar ce ai terminat o partidă de sex", îl cert apropiindu-mă de ușă și ieșind.
"Aș vrea eu!", îl aud strigând și încep să râd singură.
Încă nu sunt obișnuită cu momentele astea intime pe care le avem din când în când, dar nu pot spune că mă deranjează.
Doar uneori am impresia că Josh e reprimat. Înainte avea o grămadă de contacte, iar acum e în abstinență totală, cel puțin sper.
Știu foarte bine că el nu a fost niciodată tipul care să aștepte. Și dacă într-o zi s-ar sătura și ar vrea să se elibereze?
Tu și încrederea ta!
Știu, știu. Sper doar ca situația să nu-l deranjeze prea mult pentru că eu nu sunt sub nicio formă pregătită să fac un pas de genul.
Doar ce am spus că mi-e greu să asimilez faptul că el mă sărută, despre ce vorbim.
Sunt deja aproape la poartă când aud niște voci lângă un copac, par aproape niște jigniri.
"Încetează să te comporți ca un copil mic!".
Continuu să merg spre poartă făcându-mă că plouă, dar zăresc părul blond al Melissei.
Ce face la școală? Nu a fost la ora de literatură.
Mă apropii ca să încerc să-mi dau seama ce se petrece și reușesc în sfârșit să văd figura Melissei pe de-a întregul în timp ce discută frenetic cu un băiat.
Încerc să focalizez figura, dar nu reușesc să înțeleg cine e, și totuși pare că se ceartă.
Mă apropii puțin mai mult și acum reușesc să-i văd pe amândoi.
"Eu m-am săturat, ai înțeles?", țipă Melissa. "Sunt sătulă".
"Oh, sărăcuța de tine", spune cu un zâmbet răutăcios, mângâindu-i bărbia.
Băiatul e bine făcut, are un piercing în sprânceană, părul blond ca cel al Melissei.
Dacă e iubitul ei trebuie să fie ironia sorții, cum se pot privi în ochi cu părul ăla? Eu aș rămâne orbită.
"Tu vii acasă cu mine!", îi ordonă izbindu-și palma de copac.
"Eu nu vreau să vin, trebuie să rămân la școală", spune apropae disperată.
"Vino", o apucă de încheietură și începe să o târască după el în timp ce ea se zbate.
Melissa începe să plângă și să se zbată în timp ce tipul ăsta o târăște cu forța.
Ce se întâmplă?
"Hei", țip eu și fără ca măcar să știu de ce fug spre ei. "Ce se întâmplă?".
Melissa se uită la mine cu ochii cât cepele, de parcă ăsta ar fi locul cel mai nepotrivit în care să mă aflu.
"Și tu ești?", vocea sa e tăioasă, răgușită dar tăioasă, cu totul diferită de cea a lui Josh.
"Ce îi faci?", întreb privind lacrimile Melissei.
"Jennifer, pleacă!", țipă Melissa.
E a doua oara când o văd pe Melissa pângând și acum că mă uit la ea, ceva îmi spune că motivul de data trecută e același de data asta, băiatul ăsta.
"Ai auzit, fetițo? Nu e treaba ta", o bruschează din nou.
"Mă descurc foarte bine și singură", spune Melissa cu atât de puțină convingere încât dacă situația n-ar fi asta, ar pufni în râs.
"Pleacă", spune din nou Melissa.
Melissa țipă la mine să plec, iar ochii săi plini de frică să rămân.
Postura băiatului și mușchii săi mă înspăimântă și pe mine, dar ceva îmi spune ca dacă o las să plece, s-ar putea întâmpla ceva rău.
"Las-o în pace", spun din nou punându-mi mâna pe strânsoarea de pe încheietură. "Acum".
"Atunci n-ai înțeles, hm?", spune dându-i drumul Melissei și venind spre mine.
"Las-o baltă, Roy", spune din nou Melissa venind spre noi, dar el o împinge și cade pe jos.
"Trebuie să pleci!", mârâie la mine.
"Tu trebuie să pleci, nu ești la școala asta, pleacă", încerc să spun pe tonul cel mai ferm posibil.
"Ah, nu?", pufnește în râs. "Și cine zice asta, tu? Haide, Melissa, să mergem".
Se întoarce spre ea ridicând-o brusc de pe jos și începând să meargă.
Plânge, cade, se ridică din nou la ordinul lui Roy. Pare aproape o păpușă.
"Roy", strig atrăgându-i atenția. "Dacă nu-i dai drumul imediat, eu o să intru înăuntru și o să-i spun directorului că un tip, în mod clar mai mare și nu din această școală, a venit să sechestreze o elevă împotriva voinței sale. O să te descriu, o să vină să te caute și în mod evident te vor găsi în compania Melissei. Ceea ce va confirma versiunea mea și tu o să fii în rahat. Așa că acum ori îi dai drumul din proprie inițiativă ori o să iasă un scandal. Ne-am înțeles?".
Dacă discursul meu a ieșit sigur și ferm, atunci trebuie să iau în considerare ideea de a întreprinde o carieră de actriță, pentru că mor de frică.
Melissa pare să-și țină respirația în timp ce acest Roy își mută privirea furioasă de la mine la Melissa.
Cu siguranță valutează situația și mai ales dacă se merită.
Îi dă drumul brusc Melissei scuipând pe jos si privindu-mă cu toată ura pe care o are.
"Nu se termină aici, nu va fi cu siguranță o fetiță să mă sperie", spune zâmbind răutăcios. "Ne vedem în curând, dulceață", încheie adresându-se Melissei.
"Ești o proastă", mormăie Melissa fără să mă privească.
Reușesc să-l văd în sfârșit pe Roy ieșind pe poartă și Melissa care privește oriunde în altă parte doar ca să nu-mi întâlnească privirea.
Îmi iau geanta pe care am lăsat-o să cadă pe jos și mă îndrept spre poartă, ieșind pe ea și întorcându-i spatele Melissei.
"Proastă ești tu", spun încă cu spatele la ea. "Nu știu în ce bucluc te-ai băgat, dar în locul tău aș avea grijă, nu voi fi eu acolo data viitoare să-ți salvez pielea. Nu știu ce s-a întâmplat, Melissa, dar vezi cum faci s-o rezolvi".
Încep să merg mai departe, fără ca măcar să-i acord timp pentru a răspunde.
Nici nu sunt sigură că ar fi făcut-o, era prea terorizată și răvășită.
Sunt sigură că faptul că am intervenit eu a deranjat-o, am prins-o deja în vestiar în situația asta.
Încep să pun lucrurile cap la cap și sunt sigură că are de-a face tot acest Roy. De unde a mai apărut și ăsta? Ce caută Melissa cu unul ca el?
Și apoi de ce trebuie să-mi fac eu griji legat de asta? Doar nu sunt cea mai bună prietenă a Melissei.
Unde sunt păpușile ei de porțelan când e nevoie de ele? Înainte nu se dezlipeau de ea.
Cât aș vrea să știu ce se petrece!
****
"Michael, de ce trebuie să port asta?", mormăi eu deja de jumătate de oră.
"Jennifer, ți-am zis: e nevoie de rochia aia pentru poze".
"Dar pare o perdea", mă plâng.
"Sunt sigur că o să-ți vină foarte bine", râde de mine, dar pare sincer. "Nu e atât de urâtă pe cât pare".
"Mai rău", șoptesc.
Suntem la un râu pustiu nu foarte departe de centru.
Nu credeam să fie un râu atât de frumos și curat, lângă oraș, doar Michael putea să cunoască un loc de genul.
"Cum de știi locul ăsta?", întreb în timp ce el aranjează niște oglinzi pe stânci.
"Veneam des aici cu tata când eram mic, cu timpul lumea a început să arunce deșeuri sau lucruri pe care nu le mai folosea și devenise o groapă de gunoi. Anul ăsta o asociație de voluntariat a hotărât să-l curețe și am început să vin aici mai des.
E relaxant, nu crezi?".
Tăcerea domină maiestosul râu și, chiar dacă suntem aproape de oraș, singurul zgomot e provocat de apă.
Se simte mirosul copacilor, iar verdele îți fură privirea, bucurându-te de un peisaj minunat.
"E foarte frumos", încuviințez.
"Este", spune privindu-se în jur. "În ultima vreme vin des aici, știi, să mă gândesc și tot restul".
Pare aproape să se întristeze în timp ce o spune. Sunt pe cale să-l întreb dacă e ceva în neregulă, dar el mă oprește chiar înainte să pot deschide gura.
"Poți merge în spatele pomului să te schimbi. Poți pur si simplu să iei rochia pe tine și să-ți dai după hainele jos, e destul de largă".
"Vrei să spui perdeaua asta", repet eu.
"Haide, Jennifer", râde el.
Merg după un copac mai îndepărtat și după ce m-am asigurt că nu e nimeni aici, îmi scot repede bluza, îmbrăcând imediat "rochia" ca apoi să-mi scot blugii și teneșii.
Apoi încalț din nou teneșii având în vedere că n-aveam de gând să umblu desculță.
Mă întorc unde stătea Michael, el e cu spatele, ocupat să regleza aparatul său Canon cred.
Mă uit în una din multele oglinzi pe care le-a pus peste tot și observ că nu e atât de rău pe cât credeam.
E vorba de un fel de top alb cu sclipici, urmat de un strat alb.
Rochia se lărgește, punându-mi în evidență doar sânii și jumătate de trunchi. Pare că plutesc în aer.
"Desfă-ți părul", spune Michael zâmbind.
Îmi desfac încet încet coada împletită observând că părul meu roșcat e acum mai ondulat decât de obicei.
Contrastul dintre părul meu roșcat în contact cu pielea mea palidă și rochia mea albă e absurd.
"Ești minunată", se complimentează Michael.
"E foarte frig", mă plâng eu.
"Știu, îmi pare rău", își cere scuze. "Dar chiar am nevoie de pozele astea".
"Stai liniștit, Michael", spun simțindu-mă vinovată de toate comentariile mele. "Deci, cum ar trebui să procedăm?".
"Păi, de fapt ar trebui să te descalți", spune timid. "Pozele le vom face în apă".
"În apă? Dar se moare de frig!".
Michael se uită la mine cu o privire de tipul "scuze pentru tot" și nu pot decât să oftez.
"Bine, nu e nicio problemă", mă dau bătută făcându-l să zâmbească.
"Atunci pune-te pe stânca asta, întinde picioarele și privește în sus".
Neîndemânatică, mă poziționez cum mi-a cerut el și începe să facă o poză după alta.
"O să par o idioată".
"O să fii minunată, tu relaxează-te", mă asigură.
"Pentru ce e nevoie de toate oglinzile astea?".
"Să dea lumina potrivită".
"Cât ești de profesional", râd eu.
"Perfect", țipă.
"O, Doamne, ce?", mă sperii.
"Am prins exact momentul în care râdeai, e perfectă".
Michael continuă să-mi facă poze deja de o oră și chiar dacă sunt pe jumătate udă fleașcă, nu pot să comentez, pentru că-mi ajunge să-l văd atât de pasionat și zâmbitor.
Știu ce înseamnă să te pasioneze ceva, eu desenam peisaje, chiar și când ninge.
"Ok, perfectă. Acum îți fac una de la depărtare".
Muream de frig, dar desenatul mă relaxa, deci pentru mine era o plăcere.
Sunt sigură că atunci când desenam aveam aceeași expresie a lui Michael.
"Pune-te în spatele copacului și lasă să se vadă doar jumătate de corp".
Mă simțeam în mod clar stânjenită la început, dar Michael ar reuși să-l facă și pe un evreu în mijlocul unei tranșee înconjurată de naziști.
Continuă să-mi repete că sunt minunată și că pozele ies superb, chiar dacă am îndoieli legat de asta, dar entuziasmul și optimismul lui Michael mă rețin din a comenta.
"Intră cu picioarele în apă în timp ce privești în jos și du-ți o suviță după ureche".
"Așa?", întreb.
"Da, rămâi!".
Altceva ce am observat e că face mai multe poze când bate vântul, mai ales când părul meu se mișcă.
"Aproape am terminat, stai liniștită", îmi spune. "Așteaptă doar o clipă".
"Ce trebuie să faci?", întreb curioasă.
"Așteaptă", spune în timp ce caută în ghiozdan. "Iată-l".
"Un prosop?", întreb neînțelegând.
"Ai încredere în mine", îmi zâmbește și nu pot decât să am încredere.
Unele oglinzi emană o lumină de parcă ar fi curcubeu și e o lumină foarte relaxantă.
Michael a pus un prosop roșu să plutească pe apă si face câteva poze de jos în timp ce eu mă prefac că îmi sprijin un picior pe el.
Cred că vrea să facă să pară că o să pășesc pe el sau ceva de genul.
"Schimb de prosop", spune scoțând unul albastru deschis.
Michael mă cam pune cum vrea el, de parcă aș fi un tablou și ar căuta unde să-l atârne, dar nu mă deranjează.
Nu face altceva decât să-mi zâmbească, să-mi ceară scuze și din când în când mă încălzește cu o pătură.
"Prefă-te că târăști prosopul".
Dacă mintea lui Michael e concentrată în totalitate pe mine și pe cameră, eu sunt într-o altă lume, sau mai bine zis într-un alt loc.
Continuu să retrăiesc momentul în care eram în clasă cu Josh și la cum mâinile sale îmi explorau corpul fără să exagereze vreodată.
Tocmai asta e și ideea, eu voiam să exagerez, cred că voiam să-l ating eu mai mult decât voia el.
Nu știu ce mă apucă, e aproape instinctiv, nu mi s-a întâmplat niciodată.
"Așează-te și ține-ți genunchii cu brețele".
Mă simt atât de vie în momentele acelea, ba chiar, cu Josh mă simt mereu vie, gelozia/posesivitatea sa uneori mă face uneori chiar bucuroasă.
Înseamnă că totuși, câtuși de puțin îi pasă de mine, nu?
"Apleacă-ți capul".
În timp ce Michael continuă să se joace de-a dictatorul eu continuu să mă torturez.
Situație legată de "ce suntem" încă nu s-a lămurit. Nu aș ști cum să ne definesc, deja continuă așa de ceva timp, dar demonstrații publice nu au fost.
Cred că nici nu a fost ocazia. Doar că de ce nu se comportă cum se comportă Drake cu Meredith?
"Umezește-ți puțin părul, te rog".
Apa înghețată îmi readuce puțin la viață gândurile, dar sunt prea masochistă ca să încetez să mă gândesc.
Și totuși cred că toți din grupul nostru, dacă îi pot spune așa, știu. Nu?
"Picioarele încrucișate și privește chiar în fața oglinzii".
Ce voia Clark?
Pare că face stage-ul în clasa noastră doar ca să ne pună nouă bețe în roate.
Ce voia să insinueze? Josh are un secret? Și totuși el părea la fel de confuz ca mine.
S-a agitat foarte tare dar părea oricum sincer. Părea într-adevăr să nu știe despre ce vorbea.
"Apleacă-ți doar puțin capul".
Îmi văd reflexul care mă privește intens în timp ce pozez pentru cameră.
Rochia mea e udă, iar topul continua să sclipească, în timp ce părul meu roșu, atins de apă, pare mai închis.
Chiar aș vrea să vorbesc cu el legat de situația asta care mă macină, dar pare să nu fie niciodată momentul potrivit.
De obicei se întâmplă mereu ceva, iar când nu se întâmplă nimic, momentele de liniște durează mereu prea puțin.
Sau când durează, nu vreau să le stric, e un fel de lanț.
"Șiiii gata!", spune făcând încă două poze.
"Cum au ieșit?", întreb apropiindu-mă.
"Oh, nu", spune întinzând brațul în fața lui. "O să le vezi la expoziție".
"Poftim?" întreb șocată. "Trebuie să aștept atât de mult?".
"Nu e chiar atât de mult", se apără. "Chestiune de săptămâni".
"De ce trebuie să aștept?", mai încerc.
"Efect surpriză", spune viclean. "Acum îmbracă-te, te duc înapoi acasă".
Să îmbrac din nou bluza și blugii mei e o senzație minunată.
Simt în sfârșit căldura care își face din nou apariția și din fericire părului nu-i ia mult să se usuce, chiar dacă acum au mult mai mult volum. Mașina mea nu mai pornea deci sunt în mașină cu Michael, iar o platformă o să treacă să o ia mâine.
Michael conduce în tăcere deja de o bucată și am observat că are o privire pierdută deja de o perioadă bună de timp.
"E ceva în neregula?", încerc să întreb chiar dacă el pare să ezite înainte să răspundă la întrebarea mea.
"Mmh", continuă ezitând. "Am vorbit cu Melissa în ultima perioadă".
Melissa. Roy. Melissa. Roy.
"Ah, da?", întreb încercând să rămân calmă. "Și ce ați vorbit?".
"De fapt, ea m-a sunat. De mult nu se mai întâmplase".
Deci la urmă îmi ascultase sfatul, hm?
O să-i scot ochii toată viața pe tema asta. Oh, Doamne, toată viața nu, nu vreau s-o am pe Melissa prin preajmă toată viața.
"Am început să ne auzim mai des. Cândva o făceam mereu, dar cu timpul s-a îndepărtat, schimbându-se".
"De când?".
"De când tatăl ei a fugit cu altă femeie", spune trist.
"Oh", la asta chiar nu mă așteptam.
"Mda. A fost o perioadă urâtă pentru ea și nici nu știu de ce s-a îndepărtat de mine".
Michael pare atât de trist din cauza acestei povești și e atât de ciudat să-l văd așa.
"Îți plăcea de Melissa?", îndrăznesc să întreb.
"Îmi plăcea de Melissa", zâmbește. "Și încă îmi place".
Să spun că încerc din răsputeri să nu am o față șocată e puțin spus.
Melissa și Michael? În cazul ăsta îi prefer pe Melissa și Roy.
Imaginea lui Roy care o bruschează în timp ce ea plânge și se zbate mă face să-mi schimb instant ideea.
"Nu te supăra", spun sinceră. "Dar nu păreți să fiți făcuți unul pentru cealaltă".
De fapt, voiam să-i spun că el e un baiat de nota 24, iar pe ea aș strivi-o de pământ cu piciorul.
El are un suflet în timp ce Melissa e un diavol cu o perucă blondă.
Dar aproape că-mi pare rău să gândesc asta despre ea, în lunile astea, am văzut o Melissa pe care n-aș fi vrut s-o văd.
Am văzut-o lipsită de apărare, plină de lacrimi, tristă și singură. Nu înțeleg schimbarea ei și nici ceea ce se întâmplă, știu doar că pe câtă antipatie pot simți pentru ea, situația mă îngrijorează. Mult.
"Poate", îmi răspunde. "Dar sunt sigur că eu o cunosc mai bine decât oricine altcineva. Eu o cunosc pe adevărata Melissa".
"Adevărata Melissa?", întreb.
"Am cunoscut-o când tatăl ei era înca cu ea și când a plecat. Știu că nu înțelegi, dar eu chiar o cunosc pe Melissa".
"Bine, Michael", îi zâmbesc, văzâdându-l că se agită.
"Dar simt că e ceva în neregulă", îmi recunoaște.
Alarmele mele încep să sune ca sirenele unei salvări.
El știe ceva?
"Cum ar fi?", întreb făcându-mă că plouă.
"Nu știu, pare aproape speriată, n-aș putea să explic. Vorbește mult cu mine la telefon, dar când îi zic să ne vedem, ea refuză mereu. Oare i-am făcut ceva?".
Băiatul uriaș cu piercing în sprânceană e problema, sunt sigură, dar cum să-i zic?
Chiar nu am nici cea mai vagă idee în ce belea s-a băgat Melissa.
"Sunt sigură că tu nu ai nimic de-a face", îi zâmbesc sigură. "O fi doar o perioadă".
"Spui deci că ar trebui să insist?", mă întreabă.
"Păi, eu sunt destul de sceptică legat de chestia asta, dar dacă îți place, insistă".
"Nu-ți place foarte mult de Melissa, nu-i așa?", chicotește.
"Am motivele mele", mormăi.
Soneria telefonului meu umple încăperea întrerupând conversația noastră.
Pot să știu și eu ce vrea acum?
"Josh?", spun atrăgându-i atenția lui Michael.
"Tu trebuie să mă ajui!", spune aproape disperat.
"Ce se întâmplă?", Michael îmi acordă mai multă atenție".
"Chloe", zice el.
"S-a întâmplat ceva cu Chloe?", încep pe bune să mă agit.
"Poftim? Nu, trebuie să fac pe dădaca, mă ajuți?".
În momentul ăsta mă întreb de ce mai vorbesc cu el.
Aș vrea să ies prin telefon doar ca să-i pot deschid craniul și să văd dacă are un creier.
"Ești prost?", aproape țip.
"De ce?", râde el.
"Credeam că s-a întâmplat ceva grav", spun încă supărată.
"Păi, e", se apără.
"Jennifer, ce se întâmplă", mă întreabă Michael care continuă să conducă.
"Nimic grav, Michael, stai liniștit", zâmbesc.
Reușesc să-l aud pe Josh mârâind de aici.
"Ești încă cu ăla?".
"Da".
"Spune-i că trebuie să se ducă dracului și că sparg dinții ăia cu care zâmbește ca păpușă", mârâie din nou.
"A spus că te salută", îi repet lui Michael încercând să nu râd.
"Poftim? Nu", strigă Josh în timp ce cobor și mai mult volumul.
"Serios?" întreabă Michael în mod evident uimit. "Cum ești, Josh, totul bine?".
"A întrebat dacă ești bine".
"Nu, nu stau bine, dacă încearcă să te atingă îi amputez mâna aia și i-o bag pe..."
Îndepărtez telefonul de ureche ca să nu aud cine știe ce obscenități vrea să-mi spună și zâmbet de complezență lui Michael care mă observă confuz.
"A spus că e totul în ordine și de-abia așteaptă să te vadă".
"Jennifer!", îl aud pe Josh urlând din partea cealaltă a telefonului.
"Auzi, Josh", spun încă amuzată. "Deci ce trebuie să fac".
"Vine un fel de prieten de-al lui Chloe acasă, mama și tata sunt la lucru. Meredith e cu Drake, deci desigur nu pot rămâne singuri acasă, ajută-mă".
"Nu reușești să ai grijp singur de doi copii?", râd eu.
"De unde să știu eu ce trebuie să fac? Auzi, mă ajuți sau nu?".
Nu pot decât să râd de tonul său disperat și în plus s-o văd pe Chloe nu poate decât să mă bucure.
"Michael, ai putea să mă duci la Josh?".
"Da, normal că poate", se plânge Josh. "Ba chiar trebuie".
"Normal că da, știi strada de aici?", mă întreabă politicos.
"De ce vorbește ca o femeie?".
Chiar e greu să nu pufnesc în râs în fața lui Michael cu Josh la telefon.
"Dada, știu strada".
"Ne vedem imediat, Josh", îl avertizez fără să-i dau timp să răspundă.
Michael mă privește cu un zâmbet viclean și știu deja ce o să spună.
"Nu", îl opresc imediat agitând mâna. "Niciun cuvânt".
Michael ridică mâinile în semn de apărare și eu încep să râd.
Nici eu nu știu ce suntem, deci e clar că nu știu ce să răspund.
****
Casa Cliver...
"Deci, să recapitulăm: psiholoaga a spus că acest Alex are o influență bună asupra lui Chloe și că ar fi un bine pentru ea dacă ar petrece mai mult timp împreună?", întreb văzând cum se încruntă și mai tare.
"Exact".
"Dar e minunat!", spun.
Faptul că Chloe petrece timp cu cineva de vârsta ei cu toate că nu are o conversație e un lucru uimitor.
Nu pot decât să fiu fericită, dar Josh nu pare să fie.
"Nu ți se pare și ție?".
"E un copil".
"Știu", spun confuză. "Deci?".
"Un copil băiat".
"Josh, dar...".
Nu pot termina propoziția pentru că pufnesc într-un râs isteric, alunecând de pe canapea pe covor.
"Nu e nimic de râs", se îmbufnează și mai tare.
"Vrei să-mi spui că ești gelos de faptul că sora ta de șapte ani se joacă acasă, sub supravegherea noastră, cu un alt copil?".
"Un copil băiat", continuă el.
"Da, ar putea să-i fure virginitatea", râd eu, dar el face ochii mari.
"Poftim? Nu!".
"Josh, calmează-te", continuu să râd. "Sora ta nu are încă nici menstruații, nu știe ce înseamnă ăla sex".
"Și dacă el o s-o învețe?", întreabă încă exasperat. Nu poate fi serios.
"Ai incredere, Josh. Sunt sigură că singurul mod în care acel copil își folosește penisul e pentru a se pișa".
"Ar fi mai bine pentru el", spune dur.
"Josh!", sunt exasperată deja. "Sunt niște copii!".
"Așa, și?", se așează și el pe covorul din salon. "Copiii de azi sunt moderni, știu deja tot. Eu la șapte ani știam" aproape se laudă.
"Ce copil prematur, de asta ai crescut așa de rău".
Josh se pregătește să riposteze, dar Chloe își face apariția în salon mergând de parcă ar fi o divă de la Hollywood.
Are părul prins în două codițe și o rochiță cu flori, roșie și albă.
Face o piruetă și după ne adresează o privire interogativă.
"Ești superbă, Chloe", îi spun.
"Puteai foarte bine să rămâi cu uniforma, nu vine prințul Angliei", mormăie Josh primind un cot.
"Nu-l asculta, du-te să alegi un film ca după să vă uitați la el, ce zici?".
Chloe încuviințează frenetic și se aruncă din nou pe scări îndreptându-se spre camera ei.
"Un film?", întreabă Josh.
"Măcar pentru două ore bune o să fie ocupați".
"Eu ziceam să-l pun pe el să stea în bucătărie, Chloe în camera ei și să-i fac să comunice telepatic".
"Nu poți fi serios", încă râd.
"Eu voiam doar să stau liniștit azi", se plânge din nou. "Antrenamentele astea atât de dese mă omoară".
"Cum de nu e Meredith".
"Vrăjitoarea aia a fugit înainte ca mama s-o poată opri. Acum ar putea fi ea cu Drake aici, o să plătească".
"Pe mine nu mă deranjează", spun dând din umeri. "Chiar vreau să văd cine e copilul ăsta special".
"Nu e special!", ripostează el.
"Ei bine, dacă Chloe vorbește cu el, este".
Cineva sună la ușă și Josh se îndreaptă spre ea.
Aud o voce feminină care-l salută pe Josh și îi mulțumește pentru ospitalitate. Trebuie să fie mama lui Alex.
O clipă mai târziu un Josh posomărât apare în salon și faptul că și copilul e la fel de posomârât ca el, mă face să râd.
E un copil frumos, are părul negru scurt în parte acoperit de un fes și doi ochi mari verzi. E destul de slăbuț, chiar dacă geaca crem și pantalonii închiși îl acoperă bine.
"Hei, bună", îi zâmbesc. "Cum te cheamă?".
"Alex", spu el neîncrezător.
"Bună, Alex, eu sunt Jennifer", îmi zâmbește larg. Chiar e un copil frumos.
"Eu sunt Josh".
"Știu cine ești", spune întorcându-se și uitându-se urât la el.
"Ți-a spus Chloe?", întreabă confuz.
"Nu, mi-a desenat. Ești prost? Ea nu vorbește, ești sigur că e sora ta?", spune.
Josh face ochii cât cepele de parcă ar fi fost curentat și eu pufnesc din nou în râs.
Deja îl iubesc pe copilul ăsta!
Cât ai zice pește pașii micuți ai lui Chloe răsună spre salon și face ochii mari cum îl vede pe Alex.
"Hei, Chloe", îi zâmbește complice, în timp ce Chloe aleargă să-l îmbrățișeze , iar Josh își dă ochii peste cap.
"Nu începe din nou", șoptesc eu.
"Îmbrățișările nu durează atât de mult".
"Josh, încetează!", îl cert. "Deci, ce vreți să faceți?".
Chloe și Alex se privesc și apoi ridică amândoi din umeri. Îmi plac copiii ăștia plini de idei inovatoare.
"Vreți să mâncați?", întreabă Josh.
"Da!", spun fericită.
"Vezi că vorbeam cu ei", râde Josh.
"Dar vreau și eu să mânânc", spun scoțându-mi buza de jos în afară.
"Oh, Doamne", spune mergând spre bucătărie urmat de noi toți. "O să trebuiască să am grijă de trei copii".
Chloe și Alex se privesc fără să vorbească și totuși pe Alex nu pare să-l deranjeze deloc.
Pare liniștit și complet în largul său.
"Deci, ce vreți?", întreabă Josh.
În timp ce eu mă gândesc cum să golesc frigiderul lui Josh, Alex se holbează la Chloe.
"Ea vrea să bea, nu să mânânce", spune în fine, iar Chloe încuviințează.
"D-de unde știi?", întreb aproape speriată.
"Când înghite în sec de multe ori înseamnă că îi e sete", explică Alex.
Eu și Josh ne privim confuzi și uimiți în timp ce Chloe zâmbește amabil.
"Bine, atunci, Chloe îți dau un suc", spune Josh.
"Ce e, un ordin?", întreabă Alex.
"Ha?", întreabă Josh, neînțelegând.
"Ai spus că acum îi dai un suc, dar nu ai întrebat-o. De unde știi că vrea un suc? Poate vrea altceva?".
Am mai spus că îl iubesc pe copilul ăsta?
"Vrei suc, Chloe?", întreabă încercând să nu explodeze, dar Chloe își scutură capul, zici că o face intenționat.
"Vrei o coca cola?", i întreabă Alex și Chloe încuviințează. "Vezi? Da-i o coca cola".
"Auzi, micuțule...", începe Josh.
"Josh", îl strig imediat. "Dă-i cola".
Josh își încleștează maxilarul și după îl ajut să pregătească niște senvișuri în timp ce Chloe și Alex stau în salon.
Ea pare ocupată într-o conversație profundă cu semne și mișcări ciudate despre care nu știu absolut nimic, dar Alex pare să înțeleagă totul și încuviințează interesat.
"Nu-mi place deloc de ăsta", oftează Josh întinzând niște ciocolată pe pâine.
"Ție nu-ți place nimeni niciodată".
"Tu vorbești", râde de mine.
"Taci", îi dau un pumn în umăr. "Alex se pare că e foarte special pentru Chloe".
"Mda, din păcate am observat. Ai văzut când a vorbit de chestia aia legată de înghițitul în sec? Dubios", spune prefăcându-se că îl trec fiorii.
"A fost... Profund", recunosc. "Trebuie să o înțeleagă pe Chloe mai ine decât oricine altcineva".
"Și tu o înțelegi pe Chloe", spune continuând să facă senvișurile.
"Posibil", dau din umeri. "Dar nu ca el".
Continuu să mă uit la brațul musculos l lui Josh mișcând cuțitul în sus și în jos ca să întindă ciocolata pe pâine.
"Repetă-mi de ce nu am putut să fac eu senvișurile".
"Din trei motive", spune serios.
"Trei?", întreb așezându-mă pe blat.
"Motivul numărul unu: ai putea omorî copiii ăia amestecând lucruri evident necomestibile într-un senviș".
"Ceea ce amestec e mereu comestibil!".
Josh își ridică o sprânceană și mă privește de parcă aș fi spus minciuna secolului.
"Motivul numărul doi", continuă el ignorând comentariul meu. "Ai face gen opt senvișuri pentru tine și doar unul de fiecare pentru noi".
"Nu sunt atât de fomistă", îmi umflu obrajii.
"Ba ești", îmi ciupește un obraz dezumflându-l. "Motivul numărul trei: ești prea periculoasă, nu o să mânuiești niciodată un cuțit în preajma unor copii. Hai să facem că tu nu te atingi de cuțite și gata".
"Cât ești de dramatic", spun băgând un deget în borcanul cu nutella și apropiindu-l de gură.
"Nu o face", mă avertizează imediat Josh.
"Ce?", zâmbesc ca o nevinovată.
"Jennifer", râde mușcându-și buza ca să-și ascundă dinții. "Nu o face".
"Chiar n-am idee despre ce vorbești", spun apropiind și mai mult ciocolata.
"Ba știi foarte bine".
Zâmbesc ca o fetiță care e pe cale să folosească pe ascuns machiajele mamei și îmi bag degetul în gură, savurând gustul nutellei și continuând să mă uit la Josh.
Josh dă drumul senvișurilor și se apropie de mine, blocându-mă cu corpul său.
"Zi-i mersi că sunt copiii aici", suflă pe mine.
"Că de nu?", spun cu o față inocentă.
"Lui Chloe îi e foame acum!", țipă Alex din sufragerie.
"Am spus deja că acel copil nu-mi place deloc?", îmi spune apucându-mă de șolduri și ajutându-mă să cobor de pe blatul de bucătărie.
"De vreo 45 de ori doar când eram în sufragerie".
"Era ca să-ți dai seama de idee", se apără lând farfuriile.
"Oh, mi-am dat seama din plin, dar eu îl ador".
"Nu aveam dubii!".
Eu și Josh stăm pe canapea în timp ce Chloe și Alex pe covor chiar sub noi.
Și Josh voia să stea pe covor, mai exact chiar între ei ca să-i țină la distanță.
Noroc că sunt eu aici și că nu l-am lăsat, cine știe ce ar fi făcut singur, cu siguranță Alex ar fi închis acum în pivniță.
Ne uităm la Cenușăreasa de jumătate de oră și am ajuns la partea în care șoarecii cântă și după ea se duce la bal.
"Ești sigură că îți plac desenele astea?", o întreabă Alex și Chloe încuviințează. "Sigur sigur?".
Săracul Alex.
Obligat să vadă ceva ce cu siguranță îl scârbește, sunt sigură, pentru că mă scârbește și pe mine.
Chloe încuviințează din nou și apoi îl arată cu degetul de parcă l-ar întreba dacă lui îi place.
"Dacă mie îmi place?", o întreabă Alex. "Nu, mie nu-mi place".
Chloe se încruntă și se pregătește să se ridice, poate ca să oprească filmul, dar Alex o oprește, apucând-o de mânuță.
"Dar dacă ție îți place, mă uit", Chloe își scutură capul. "Haide, Chloe, stai jos, serios, dacă ție îți place o să mă uit".
Chloe se așează din nou ușurată și observ că Alex nu și-a dezlipit mânuța de a ei.
Alex e un băiat foarte deștept, legat de asta nu există dubii. Să auzi anumite chestii cu vocea unui copil are un anumit efect.
"Acum face pe gentleman-ul", șoptește Josh.
"Incetează, idiotule".
"Trebuie să înceteze să o atingă", pare el copilul aici.
"Josh, mă faci să mă agit, îi atinge doar mâna".
"Începi mereu cu mâna", se apără.
"Tu ești bolnav", șoptesc. "În plus, ar trebui să zici mersi că o ține doar de mână, având în vedere că tu mă apuci și mă lipești de băncile școlii".
Josh se dezlipește privindu-mă șocat în timp ce eu continuu să mă uit la Cenușăreasa.
Ce? Așa e!
"Nu mi se păre să te fi deranjat", spune apropiindu-se, dar eu nu-i răspund.
Cenușăreasa acum fuge ca o psihopată care fuge din spitalul de nebuni pentru că miezul nopții.
"Îți place?", mă întreabă Josh.
"Dacă eram eu în locul ei, eram de mult pe jos cu vreo coastă ruptă".
"Cât de romantică ești", râde Josh.
Fața lui Alex e toată plină de ciocolată și atât eu cât și Chloe chicotim uitându-ne la el. Chloe îi întinde un șervețel.
"Nu, Chloe, nu vreau", spune îndepărtându-și fața, dar Chloe se apropie. "Nu e nevoie", dar Chloe se uită mai dur la el și cred că mai are puțin și i-l aruncă. "Bine, bine, mă șterg".
Alex se dă bătut și își șterge fața continuând să se uite la desene. Toate astea fără să-ți dezlipească mâna de cea a lui Chloe.
"Acum înțelegi de ce zic că tu și Chloe sunteți la fel?", râde de mine Josh.
"Uită-te la Cenușăreasa, cap sec".
"Nu mă pasionează atât de mult, prefer un horror", imediat tresar.
"Nici să nu încerci".
Josh continuă să râdă de mine legat de cât de speriată eram de film și cum mă ghemuiam lângă el.
Între timp, Cenușăreasa s-a terminat și Alex și Chloe desenează, de fapt Chloe desenează și Alex se uită la ea.
Privirea sa are ceva familiar, doar că nu știu ce...
"Noi mergem să ne jucăm afară!", spune Alex.
"E frig afară", spune Josh.
"Chloe vrea să se joace afară", repetă el.
"Dar afară e frig".
Cât aș vrea să scot telefonul și să-i fac o poză chipului lui Josh care încearcă să se stăpânească.
Are chiar mai puțină răbdare decât mine.
"Vrei să mergem să ne jucăm afară?", o întreabă Alex, ignorându-l pe Josh. Chloe ridică degetul mare. "Bine, atunci mergem afară, îmbrac-o bine".
"E un ordin?", întreabă Josh.
"Ordin, cerere, spune-i cum vrei. E de-ajuns să te miști".
Faptul că aceste cuvinte ies dintr-un corp atât de mic au un efect extrem de ciudat.
Sunt sigură că e pe cale să explodeze.
"Acum Chloe își pune geaca și mânușile și tu acoperă-te la fel de bine", spun lăsându-mă pe genunchi ca s-o ajut pe Chloe să se îmbrace. "După vă ducem afară să vă jucați, bine?".
"Desigur", răspunde Alex politicos. "Nu-ți iei căciula?", o întreabă pe Chloe care se strâmbă.
Alex o privește dur pentru o clipă de parcă ar vrea s-o certe. Mi se pare că-l văd pe Josh în clipa asta.
"E frig afară. Ia-ți căciula", o avertiează, dar Chloe își scutură din nu capul. "Nu vreau să răcești, doar ia-o și gata".
Alex își scoate căciula și chiar dacă vorbea pe ton dur, i-o pune delicat pe cap în timp ce Chloe bufnește încontinuu.
"Îmi amintește mult de cineva, știi?", îl tachinez pe Josh, iar el se face că plouă.
Cât ai zice pește suntem în grădina din spate. Chloe aleargă într-una și Alex o fugărește amuzat.
Eu și Josh stăm pe un fel de bancă și trebuie să recunosc că grădina asta din spate e foarte mari și frumoasă, nu o mai văzusem până acum.
"Nesuferit", șoptește Josh.
"E un copil adorabil, puțin dubios, dar adorabil", îl apăr.
"Poate cu tine, nu face altceva decât să-ți zâmbească și să te asculte", se plânge Josh.
"Ești paranoic".
"Ai văzut?", spune Josh mijindu-și ochii și zâmbind.
"Ce anume?", spun observându-i pe Alex și Chloe.
"Alex e mult mai rapid decât sora mea, dar se preface că nu reușește să o prindă".
Mă încrunt și îmi concentrez atenția asupra chicotelilor care provin de la cei doi copii.
Alex aleargă repede spre Chloe și chiar când e pe cale s-o prindă, încetinește.
"El e chiar e un gentleman", râd eu.
"Vrei să spui că eu nu sunt?".
"Josh", îl arăt cu degetul. "Tu mă iei pe sus când refuz să vin cu tine undeva de parcă aș fi un sac de cartofi".
"Păi, Știu și să fiu foarte dulce și romantic. Spre deosebire de tine".
Faptul că Josh uneori e nespus de dulce nu mi-a scăpat neobservat. Dar îmi place să-l provoc.
"Și eu știu să fiu!".
"De asta mai devreme ai făcut-o mai devreme pe Cenușăreasa o sărăntoacă cu picioare uriașe timp de jumătate de oră", râde el.
"Așa, și? Ce are asta de-a face?", oftez.
"Ai mai spus și că dacă ai fi fost în locul prințului ai fi vândut pantoful de cristal și cu ce ai fi obținut pe el ai fi deratizat casa Cenușăresei de șoareci. Ești romantică de nu mai poți".
"Tu exagerezi", spun din nou.
"Exagerez? Jennifer, te-ai plâns pe toată durata desenelor. Când prințul a găsit-o pe Cenușăreasa ai mimat că-ți vine să vomiți și după te-ai prefăcut că te sinucizi".
"Sunt detalii", șoptesc observându-i pe Alex și Chloe. "Special".
"Poftim?".
"Alex trebuie să fi înțeles că Chloe e foarte specială", spun din nou, privindu-i.
"Ce te face să spui asta?", mă întreabă.
"Din felul în care o privește. O privește de parcă ar fi lucrul cel mai frumos pe care l-a văzut vreodată. Și e foarte ciudat pentru că e doar un copil, dar privirea sa e atât de intensă".
"Da, cred că am înțeles la ce privire te referi".
Mă întorc să mă uit la Josh și-l găsesc holbându-se insistent la mine.
Sunt sigură că m-am înroșit, așa că mă întorc brusc în partea cealaltă.
"Chloe", o strigă Josh. "Haide înăuntru, în scurt timp o să vină mama lui Alex să-l ia".
"Venim", strigă Alex luând-o de mână.
"V-ați distrat?", întreb dându-mi jos geaca și Chloe își agită mâna pe braț. "Era frig afară?" agită mâinile în aer. "Da, știu, bătea vântul destul de tare".
Chloe se duce în camera ei să-și ia ceva mai comod și Alex mă privește confuz.
"Hm, e cev în neregulă?", îl întreb pe Alex.
"Tu înțelegi ce-ți spune?", mă întreabă holbându-se la mine.
"Nu mereu, dar uneori da. La început mă chinuiam, dar cu timpul e mai ușor, nu crezi?", întreb așezându-mă din nou pe canapea cu Josh.
"Mh, poate", spune indiferent.
"Tu o înțelegi foarte bine, nu-i așa?".
"Desigur", spune mândru.
"Mereu?", întreb din nou.
"Nu, nu mereu", îmi recunoaște. "Dar mă prefac că o înțeleg. Când nu înțeleg ce spune se întristează, așa că mă prefac că înțeleg oricum".
Cine știe de câte ori Alex nu înțelege și se limitează pur și simplu să o asculte.
"Nu te deranjează că Chloe nu vorbește?", întreabă Josh.
"Multe colege de clasă vorbesc foarte mult, dar sunt enervante", se strâmbă dezgustat și eu râd de el.
"Tu știi de ce Chloe nu vorbește?", încerc eu să întreb.
"Normal că știu".
Eu și Josh ne privim șocați și-mi focusez imediat atenția asupra lui Alex.
"De ce?", întreb eu.
"Pentru că nu vrea. Dar o să vorbească".
"De unde știi?", întreabă Josh curios.
"Știu. Trebuie doar să aștept, ea o să vorbească".
O văd pe Chloe coborând cu o pijama super colorată si amuzantă, dar Alex continuă să o privească cu ochi visători.
Îl aud pe Josh șoptind un "Sper" și sunt de-acord cu Alex. Ea o să vorbească, sunt sigură și eu.
"În curând părinții săi vor fi aici", îmi spune Josh în timp ce Alex și Chloe vorbesc din nou de zori.
Chloe face niște semne ciudate atingându-și părul și mă arată cu degetul, iar Alex continuă să se uite în partea asta.
"Ce spun?", mă întreabă Josh.
"Și eu de unde să știu".
Alex se apropie de mine grăbit punând mâinile pe canapea și analizându-mă, ca apoi să-mi atingă părul.
"Părul tău e ciudat".
"Ăă...", spun neștiind ce să zic.
"E frumos, și tu ești frumoasă", se complimentează.
"Oh, mulțumesc.
"Chloe spune că ești specială", spune și o văd pe Chloe zâmbind.
"Și eu cred că ea e specială", îi zâmbesc.
Alex o privește pe Chloe, apoi se întoarce să se uite la mine și imediat după la Josh.
"Voi sunteți căsătoriți?", întreabă brusc.
"Nu!", spunem în același timp de parcă ne-am fi ars.
Sunt sigură că dacă nu ar fi o întrebare atât de incomodă și mai ales pusă așa brusc aș fi pufnit în râs.
Căsătoriți? De-abia dacă suntem împreună.
"Suntem tineri", explică Josh.
"Dar eu o să mă însor cu Chloe", spune făcând-o pe ea să bată din palme.
"Ce o să faci?", pufnește Josh.
Îi pun o mână pe umăr sugerându-i să nu spună prostii având în vedere că e doar un copil.
"O să mă însor cu Chloe", spune și mai sigur decât mai devreme și e minunat să o văd bătând din mâini.
"Nu ești prea mic să te gândești la lucrurile astea?".
"Mama spune că dacă vreau ceva trebuie s-o iau, iar eu o vreau pe Chloe", cred că palmele lui Chloe s-au înroșit deja la cât aplaudă.
"Mama ta are dreptate, Alex", spun obținând o căutătură urâtă.
"O să-i cumpăr un inel enorm și o să trăim într-o casă la țară. O să avem și un câine și un papagal", Chloe încuviințează. "Și mulți copii".
"Mie nu-mi vine să cred", bubuie Josh. "Ai văzut, Jennifer? Ți-am zis eu!".
"De ce la țară?", întreb ignorându-l pe psihopatul ăla.
"Pentru că la oraș sunt prea mulți băieți și după s-ar uita toți la ea și eu nu vreau".
Îmi întorc imediat privirea spre Josh și îi mimez un "sunteți identici", dar el își dă ochii peste cap.
"Și voi o să vă căsătoriți și o să aveți o casă a voastră cu copii", spune făcându-mă să mă înroșesc.
"Și cine zice?", zâmbește Josh, aproape de parcă i-ar plăcea ideea.
Alex își mută frenetic privirea de la mine la Josh ca apoi să se uite la Chloe.
Chloe mă arată pe mine si după pe fratele ei ridicând din umeri și râzând.
"Da, și eu cred asta", îi răspunde Alex. "O spun fețele voastre".
"Fețele n-noastre?", acum sunt sigură că sunt un rac.
Sună cineva la ușă și Josh se duce să deschidă, dezvăluind-o pe mama lui Alex care îl îmbrățișează imediat.
E absurd cum un copil poate vorbi atât de liniștit despre căsătoria legată de Chloe, iar eu care am optsprezece ani nu reușesc nici să-mi dau seama dacă am o relație cu Josh.
Cât poate părea de patetică întrebarea: Sunt iubita ta?
Prea mult, prea mult, prea mult!
"În sfârșit a plecat", spune Josh.
"Recunoaște că de fapt îți plăcea de el".
"Deloc", se strâmbă. "Dar rar o văd pe Chloe atât de fericită, deci cred că e în regulă".
"E un copil complicat", recunosc.
"El n-o să se însoare cu ea".
"Josh", încep să râd. "Vrei s-o lași baltă?".
"Nu".
"Nu vreau să-mi imaginez prin ce iad o să treacă fiica ta", râd de el.
"Dacă o să am vreodată o fată o să aibă un GPS atașat", spune serios.
"Ah, da? Și intimitatea?".
"Pe aia o s-o aibă în baie".
"Deci dacă duce un băiat în baie e în regulă?". întreb râzând.
"Poftim?", face ochii mari. "Nu, la dracu, Jennifer, nu o spune nici în glumă! Băieții sunt interziși până la douăzeci de ani și viitorul ei soț o să trebuiască să se târască la picioarele mele și să înfrunte probe de rezistență și psihologice înainte să fiu de-acord cu el".
Știu că nu vorbește serios și e pur și simplu răvășit de discuția cu Alex, dar mă amuz prea rău.
"Poate măcar să se îmbrace cum vrea?".
"Nici nu o să știe ce-s alea fuste".
Pufnesc într-un râs isteric făcându-l și pe Josh să râdă cu mine și nu pot înceta să zâmbesc când știu că așa va fi de acum încolo.
Va fi cu Josh.
****
Clark își reia discursul de data trecută punând întrebări studenților și ascultându-le opiniile.
Sincer nu sunt atentă și de ieri mă gândesc la Alex.
Chiar aș vrea să știu cum un copil poate fi de fapt atât de adult, știu că poate părea ceva extraordinar, dar mie însă mi se pare atât de trist.
Se întâmplă lucruri în viață care te determină să te maturizezi mai devreme decât ar trebui și am impresia că și Alex a pățit același lucru.
Un copil nu ar trebui să gândească așa. Nu am spus că nu-mi place felul în care se poartă cu Chloe, spun doar că dintre cei doi, singurul copil părea Chloe.
Ochii săi verzi, cuvintele sale și mișcările sale sunt adulte.
Toți avem o latură copilăroasă, și totuși al său pare aproape "mort".
"Întelegeți ce vreu să spun?", întreabă Clark.
Josh nu încetează să se uite urât la Clark și cu toate că el a observat asta, se face că plouă.
E prima persoană care se comportă atât de indiferent în legătură cu Josh și cred că asta îl deranjează mult.
"Secretul ochilor tăi", spune continuând să-mi privească verdele.
"Poftim?".
"Fiecare pereche de ochi are un secret".
"Și ochii mei ce secret ascund?"
Clark continuă să se holbeze la ochii mei. Privește fix verdele meu de parcă ar citi o carte.
Apoi se îndepărtează punându-se în fața mea, dar oricum la o anumită distanță.
"Ochii tăi ascunde durerea".
"Nu simt durere".
"Ba da, simți. Ai simțit-o și continui să o simți și acum".
"Tu de unde știi?".
"Trebuie să fi simțit durere ca să poți spune ceea ce ai spus la ora de literatură".
"Trebuie să fi simțit durere ca să reușești să o găsești în ochii celorlalți".
Clark mă privește intens zâmbind atât de trist încât îmi simt inima înghețându-se.
"Se prea poate", spune întorcându-se. "Ai grijă , draga mea Jennifer, durerea te face să cazi în abisul disperării dacă nu ai grijă".
Nu am uitat acea conversație și nu cred că o voi uita vreodată.
Nu m-am simțit niciodată atât de incomod în fața unui zâmbet. Era zâmbetul cel mai fals pe care îl văzusem vreodată.
Cred că Clark avea dreptate, durerea duce la disperare și e urât de recunoscut, cred că eu eram pe cale să cad în abis.
Clark îmi întâlnește privirea prinzându-mă în timp ce mă holbam la el și-mi adresează un zâmbet, făcându-mă să-mi mut privirea.
"Copiii, ce sunt pentru voi minciunile?", întreabă Clark.
Poftim? Ce are de-a face asta acum? Vorbea despre cu totul altceva.
"Cum de am schimbat subiectul?", întreabă dur Josh.
"Nu am un plan al discuțiilor pe care le port", răspunde liniștit Clark.
"Dar asta nu are absolut nimic de-a face".
"Pot vorbi despre orice în orele mele de practică, atâta timp cât nu sunt întrebări extrem de personale sau atâta timp cât un elev nu vrea să răspund, nu-i așa, doamna profesoară?".
Profesoara încuviințează încet și Clark zâmbește.
Cred că e tocmai modul ăsta al său calm și cumpătat de a răspunde care-l enervează la culme pe Josh.
"Deci? Ce sunt minciunile pentru voi?", întreabă din nou.
"Păi, când minți pe cineva, mi se pare evident, nu?", spune Olly.
"Da, asta este una dinstre definiții", spune. "Sunt mereu negative?".
"Cred că nimănui nu-i pac minciunile", spune un tip cu părul roșcat din primul rând.
"Și totuși există persoană care trăiesc din ele", spune Clark.
Mă înșel cumva sau spunând propoziția aia și-a întors privirea spre Josh?
"Cum adică?", întreabă o elevă.
"Minciunile sunt deja la ordinea zilei, și sunt persoane care trăiesc în minciună. Care își creează o viață bazată pe ele sau care sunt victimele lor".
"Victime?", întreabă din nou eleva.
Clark se uită la Josh ca apoi să-și concentreze din nou privirea asupra mea. De se întâmplă...?
"Da, victimele minciunilor altcuiva. Un exemplu foarte simplu e trădarea într-o relație. Când ești înșelat ești victima acelei trădări și a minciunilor pe care persoana de lângă tine le-a folosit pentru a o ascunde. De multe ori se întâmplă să fii victimă și după, pentru că ace persoană încearcă să se revanșeze, tot cu alte minciuni de cele mai multe ori".
"Există și minciuni spuse pentru binele altcuiva", spune Josh.
"Dar sunt oricum minciuni", spune Clark puțin mai dur.
Nu reușesc nici să deschid gura, ceva nu mi-e clar în conversția asta. Pare că vrea să vorbească direct cu Josh și că el încearcă să se apere.
"Dacă e o minciună pentru binele celuilalt, persoana respectivă când va afla și dacă va afla, va reacționa mai bine pentru există motive reale", continuă Josh.
"Cred că ar trebui să fie persoana cea care să aleagă ce e bine pentru ea. Poate nu vrea niciun fel de minciună, fie ea pentru binele său sau nu, vrea pur și simplu adevărul".
"Sau poate că nu", spune Josh.
"Sau poate că da", continuă Clark puțin mai dur. "Când spui o minciună, nu e niciodată la mijloc doar o persoană, mai puțin cazul în care îți spui o minciună ție însuți. Și acel tip de minciună uneori e cel mai rău".
Josh pare complet împotriva acestei idei a lui Clark, iar eu pentru prima dată nu-m pot exprima opinia.
Simt de parcă ar discuta despre o chestiune personală.
"Ce se întâmplă?", îmi șoptește Olly la ureche.
"N-am nici cea mai vagă idee", deci nu am observat doar eu.
"Dar e adevărat", spune tipul de mai devreme. "Există și minciuni pentru binele celuilalt".
"Oh, desigur, există diferite tipuri de minciuni", încuviințează Clark. "Cum am spus mai devreme, în afară de cele pentru binele celuilalt, există și cele pe care ți le spui ție însuți și mie acelea mi se par cele mai groaznice.
Când minți pe altcineva, o faci pentru că alegi s-o faci, dar când te minți pe tine însuți nici măcar nu-ți dai seama. Continui să-ți repeți acea minciună ție însuți forțându-te să o faci să devină realitate".
Clark se îndreaptă spre tablă și începe să scrie cu scrisul său atent.
"Minciunile cele mai crunte sunt adesea rostite în tăcere".
"Acesta este un citat al lui Adlai Ewing Stevenson II", ne anunță Clark. "Nu era un psiholog sau un psihiatru, de fapt n-avea nimic de-a face cu așa ceva. Era un politician american, care a murit la Londra în 1965, membru al partitului democrat. Și totuși cred cu tărie în ceea ce a spus, în citatul pe care l-am scris pe tablă".
"Dar cum poate fi o minciună cruntă dacă nici măcar nu o spui?", întreabă o fată care e așezată fix în fața mea.
"O minciună nespusă înseamnă să ascunzi adevărul, ceea ce înseamnă oricum că minți, nu?".
"Păi, da", încuviințează fata.
"Ei bine, când spui o minciună o faci imediat, când o rostești în tăcere o porți în tine", spune privindu-mă. "Continui să ții înăuntru acel adevăr tăcut pentru atât de mult timp încât atunci când e descoperit e și mai dureros, foarte dureros. Din diferite motive, dar mai ales pentru că în acea perioadă de timp, vei avea încredere în acea persoană, dar când vei afla adevărul vei simți cum ți se înnăruie toate certitudinile".
Înghit în sec, nici nu știu de ce, poate pentru că se uită la mine de parcă ar vrea să-mi comunice ceva, poate pentru că Olly îl privește încruntându-se sau poate pentru că acum privirea sa e întoarsă spre Josh.
"Minciuna cea mai cruntă e adesea rostită în tăcere pentru că atunci când vine spusă explodează ca o bomb ă spărgându-te în mii de bucățele. Acea persoană va începe să te urască și nu doar pentru minciuna spusă, ci pentru că ai așteptat s-o spui, pentru că i-ai furat timp în care ea ți-a dăruit încrederea și a avut încredere în tine. Timpul ajută să pui bucățile la loc, dar uneori doar le rupe și mai tare".
Clopoțelul sună și toți ne îndreptăm spre ușă.
Toți vorbesc de zori, în afară de mine și Josh, părem aproape turbați de ora asta.
El mai mult decât mine.
"Hei, e totul în ordine?", întreb.
"Desigur", spune cu o privire dură. "Doar că nu înțeleg ce avea de se holba așa la mine".
"Ce-i drept nu făcea altceva decât să-și mute privirea de la tine la Jennifer", îi spune Olly.
Clark iese din sală și zâmbește viclean, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
"Hei, Josh, ți-a plăcut ora de azi?"m întreabă pe un ton provocator.
"Nu. Nu-mi plac orele care sunt predate de nemernici ca tine".
"Ce irascibili suntem", râde el. "Și ție, Jennifer? Ți-a plăcut?".
Sunt pe cale să răspund, dar privirea dură și vocea răgușită a lui Josh mă precedă.
"Dacă ai ceva de zis, Clark, spune-o și gata!", mârâie Josh apropiindu-se.
"Sunt sigur că nu vrei asta cu adevărat", spune îndreptându-se spre el.
Într-o fracțiune de secundă mâinile lui Josh sunt lipite de gulerul cămășii lui Clark și îl trântește de perete.
Ochii sunt bucăți e cărbune încins și pumnii sunt atât de încleștați încât pare ca o să iasă oasele din ei.
"Ce violenți suntem", râde Clark liniștit.
Chiar n-a înțeles că nu e în poziția de a râde? Și în plus de ce Josh se agită atât de tare?
"Nu-mi plac joculețele tale", strânge și mai tare pumnii.
"Nici mie ale tale", bubuie Clark eliberându-se și împingându-l.
"La ce te referi?", întreabă Josh scos din sărite.
Nu mai înțeleg nimic.
"Hei", strigă profesoara. "Ce se întâmplă aici?".
"Nimic", răspunde Clark cumpătat ca de obicei. "Mergeam la următoarea oră".
Clark se îndreaptă spre următoare sa oră, iar profesoara în mod evident confuză, i se adresează lui Josh.
"Josh, ce se petrecea?", întreabă ea.
"Nimic", spune brusc.
Își ia ghiozdanul și se îndreaptă în partea opusă fără să ofere o explicație adevărată.
Nici mie, nici profesoarei. E totul atât de ciudat.
Dacă azi dimineață eram bucuroasă acum însă simt o mare angoasă.
E ca și cum n-aș fi la cunoștință legat e ceva important.
"Fetelor, puteți afla voi?", întreabă din nou.
"Noi nu știm nimic, serios", răspunde sinceră Olly.
"Hai să mergem, Olly", spun eu.
Mergem în tăcere, mai ales pentru că nu știu ce să spun.
"E totul în ordine?".
"Desigur", îi adresez un zâmbet.
"Auzi, eu acum am antrenamentele cu majoretele, dacă vrei trec după să vorbesc cu Josh", propune.
"Nu-ți face griji", o asigur. "Dacă o să aibă ceva de zis, o va face singur".
"Ești sigură că e totul în regulă? Dacă vrei pot rămâne cu tine".
"Nunu, Olly", spun cu un zâmbet adevărat de data asta. "Oricum am economie acum, ne vedem după, bine?".
Olly încuviințează și după se îndreaptă spre sala de sport, dar în clipa exactă în care ea dispare, două figure apar în fața mea.
"Ăhm, bună".
Astea nu sunt cele două păpuși de porțelan? Pritenele Melissei.
"Eu sunt Alissa", spune cea mai înaltă.
"Eu Joanna", continuă cealaltă.
"Așa, și?".
Sunt prietene cu Melissa, nu-mi place de ele.
Chiar dacă mereu le-am văzut ca pe niște păpuși neapărate, urmașe ale Melissei.
Ele nu mi-au făcut niciodată nimic.
Par foarte agitate în timp ce le văd mișcându-se.
"Păi, vezi, voiam să vorbim cu tine despre ceva".
Cred că singura dată când m-am adresat celor două a fost ca s-o enervez pe Melissa.
Cred că le-am auzit vorbind de maxim două ori și când nu sunt lipite de Melissa mi-e greu să le recunosc.
Despre ce vor să vorbească cu mine?
"Am oră acum", spun grăbită. "Trebuie să plec".
Încep să mă îndrept spre clasa mea, dar Alissa mă apucă de braț și eu o privesc pieziș, eliberâdnu-mă imediat.
"Scuze, serios, scuze", se bâlbâie. "Dar chiar trebuie să vorbim cu tine".
"E vorba de Melissa", spune în sfârșit Joanna.
Melissa?
Ele știu despre Roy și despre ce s-a întâmplat ieri? Poate nu a fost doar ieri. Poate povestea continuă de mult.
Brusc îmi atrag atenția.
"Ziceți", le încurajez.
"Melissa e ciudată în ultima perioadă", spune Joanna.
"Agitată", continuă cealaltă. "Sare peste antrenamente, nu mai vrea să stea cu noi. Celelalte colege și căpitanul încep să se enerveze pentru absențele sale".
"De când asta?", întreb eu.
"De o lună deja", răspunde Joanna. "Și când e, pare să fie, de parcă ar fi absentă".
Sunt din ce în ce mi sigură că motivul la toate astea este Roy.
"Am încercat să o întrebăm ce se întâmplă, dar continuă să nege", spune aproape supărată Alissa. "Nu înțeleg! Suntem prietenele ei".
"Suntem îngrijorate legat de povestea asta".
Poate că mă înșelam legat de Joanna și Alissa.
Poate că nu sunt marionetele Melissei, cred că țin cu adevărat la ea, sunt pe bune prietenele ei.
Reușesc să percep supărarea în vocea Alissei și cum strânge pumnii Joanna.
Supărare pentru că nu o pot ajuta. Supărare pentru că nu știu ce să facă. Supărare pentru că nu știu ce se petrece.
Dar ce am eu de-a face cu toate astea?
"Îmi pare rău, fetelor", încerc să folosesc un ton înțelegător. "Dar de ce îmi spuneți mie toate astea?".
"Păi, vezi tu...", își mușcă limba Joanna. "Cu noi nu vorbește aproape deloc, știu că nu că înțelegeți, dar în ultima perioadă am văzut-o des cu tine".
"Cu siguranță mai mult cu tine decât cu noi", spune cu un zâmbet trist cealaltă.
"Eu și Melissa nu suntem prietene", răspund imediat.
"Știm, dar cu tine se pare că vorbește puțin, noi nu mai știm ce să facem".
"Dar...", încerc să ripostez.
"Te rog", spune Joanna. "Doar încearcă să afli ceva sau să vorbești cu ea. Știu că nu e pe placul tău, dar nu știm cum să o ajutăm".
"Eu nu cred că pot afla nimic. Repet, eu și Melissa nu ne înțelegem".
Fac ambele un pas spre mine și eu le privesc confuză. Se mișcă sincron?
Dubios.
"Dar în ultima vreme am văzut că vorbiți, poți doar să încerci? Nu mai știm ce să facem, te rugăm".
"Bine", oftez zgomotos. "Am pierdut deja ora, așa ca pot merge acum".
"Desigur!", spun în același timp. Foarte dubios, "Nu a vrut să vină la antrenamente spunând că are un proiect de făcut în laboratorul de științe".
"Deci acum e acolo?".
"Da", spune Alissa.
"Bine, atunci o să mă duc acolo și o să vă țin la curent, dar nu promit nimic".
Alissa și Joanna încuviințează mulțumindu-mi și fugind spre antrenamente.
Știu deja că o să regret.
****
"Ce cauți aici, Milton?", spune imediat recalcitrantă Melissa cum mă vede intrând.
A început să poarte din nou eșarfa aia oribilă și mă privește enervată.
Cu siguranță nu face niciun proiect având în vedere că atunci când am intrat era ocupată să se uită în gol în liniște.
"Să fie clar, Melissa. Nu am venit să te invit să ne jucăm de-a cele mai bună prietene la un salon de frumusețe".
"Și ce cauți aici, atunci?", întreabă din nou.
"Marionetele tale sunt îngrijorate".
"Alissa și Joanna?", întreabă încruntându-se.
Faptul că imediat cum am pomenit de marionete ea a făcut imediat legătura cu prietenele sale mă face să râd.
"Da, chiar ele".
"Și de unde știi dacă sunt îngrijorate sau nu?".
"M-au oprit zicându-mi că ești ciudată în ultima perioadă și că sunt îngrijorate,, pentru mine ești mereu ciudată, dar se pare că în ultima perioadă ești și mai mult decât de obicei".
Melissa își strânge eșarfa și-și mută din nou privirea agitată spre geam.
"Alea două nu știu să tacă din gură", spune nervoasă.
"Ei bine, se pare că ele chiar își fac griji", răspund apropiindu-mă.
"În plus, de ce s-au oprit la tine?".
Pare supărată doar pentru simplul fapt că au venit la mine.
"Auzi, calmează-te, bine? Nu eu sunt cea care ți-a oprit prietenele rugîndu-le. Mi-au cerut să vorbesc cu tine și nici eu nu sunt fericită dă-mi petrec timpul cu tine".
"Nu ai niciun motiv", se întoarce bursc, țipând.
"Eu zic că există un motiv, având în vedere că dacă ieri nu aș fi intervenit, acel Roy cine știe ce ți-ar fi făcut sau unde te-ar fi dus", țip înapoi.
"Tu nu-l cunoști!", mă ceartă împingându-mă. "Nu e treaba ta!".
Râd nervos din cauza prostiei sale.
"Melissa", mârâi apropiindu-mă și mai mult. "Tremurai sub privirea sa. Țipai la el".
"N-nu e adevărat", șoptește.
"Plângeai!", urlu din nou, împingând-o la rândul meu. "Ai fost ușurată când am apărut eu".
"Eu știu să mă descurc foarte bine și singură, Roy mă iubește, iar eu îl iubesc pe el!", spune aproape ca să se convingă pe ea însăși. "Era o simplă ceartă".
Țipetele sale par țipete reprimate.
Țipete pe care le reprimi până când nu explodezi și ies singure.
"Aia numești tu iubire? Să te trântească de pămând o chemi iubire?", întreb nervoasă. "Să te oblige să faci ceva ce nu vrei o numești iubire?".
"Tu nu știi nimic", șoptește atingându-și eșarfa și părul.
"Nici tu se pare", continuu. "Ești o proastă, Melissa, o proastă afurisită. Am crezut mereu asta, dar acum m-am convins și mai tare".
"Tu nu ști nimic, Jennifer!", repetă din nou ea.
"Știu că nu te mai duci la antrenamente. Știu că nu mai vorbești aproape cu nimeni. Știu că te-ai schimbat, că prietenele tale sunt îngrijorate pentru tine".
"Nu, tu nu ști...", dar o întrerup imediat.
"Nu încerca să-mi spui că nu știu nimic", o împing cu putere căutând o reacție din partea ei.
"Nu mă atinge, Jennifer", mă împinge din nou.
"Știu și că plângeai în vestiar", îi dau una peste umăr. "Plângeai în același fel în care plângeai ieri".
Melissa începe să suspine și nu mai știu dacă e supărată, tristă, speriată sau anxioasă.
"El mă iubește", spune din nou mijind ochii, de parcă ar fi primit un pumn în stomac.
"Era referitor la el discursul ăla în vestiar, nu-i așa? Discursul ăla despre a iubi până te doare era despre Roy, nu-i așa?", o întreb. "Ce îți face, Melissa? Ce se întâmplă?".
"Nu-mi face nimic", șoptește acum, simt că în curând o să plâng, trebuie s-o fac să explodeze.
"Te ascunze de el uneori, nu-i așa? Ți-e frică, nu-i așa? Din cauza lui plângi, din cauza lui te-ai îndepărtat", continuu eu. "Chiar crezi că te iubește? Chiar crezi că-l iubești? Aia nu e iubire, Melissa!".
"Ce știi tu despre iubire, Jennifer, hm? Până nu de mult de-abia dacă vorbeai cu cineva și acum doar pentru că ai câțiva prieteni și Josh îți oferă atenție, te crezi cine știe cine? Crezi că mă poți psihanaliza și să spui pe cine iubesc și pe cine nu? Cine te crezi? Ce știi tu despre iubire? Răspunde-mi, Jennifer", deja plânge în timp ce urlă. "Răspunde-mi, Jennifer!".
Nu știu nimic despre iubire, Melissa, nimic. Știu doar că aia nu era, nu era deloc. Îmi mijesc ochii în timp ce o observ plângând tristețe și urlând supărare.
Mă apropii de ea și o trântesc de peretele laboratorului brusc.
"Ce naiba faci, Jennifer?".
Se zbate sub prinsoarea mea, dar eu o țin pe loc cu corpul.
Dacă și-ar lua strânsoarea de pe eșarfă ar putea să se apere mult mai bine, dar nu o face.
Îmi mut privirea de la ochii săi la eșarfa sa și-i văd ochii speriați.
Îi trag cu putere eșarfa, cu un gest rapid, ca să nu mă poată bloca.
"Las-o", țipă încercând să și-o ia înapoi.
Își duce mâinile la gât începând să plângă și plimbându-și privirea peste tot.
Își mușcă du putere buza ca să nu plângă, dar lacrime îi ies involuntar.
Gâtul său e plin de semne mov. Are o pată mare pe partea stângă urmat de o mușcătura pe partea cealaltă. Cred că reușesc să văd și un fel de dungă pe claviculă.
Continuă să-și mute mâinile pe gât ca să-și creeze o eșarfă nouă și eu mă apropii.
"Nu mă atinge", mă avertizeză mutându-se. "Nu e nimic".
Îi arunc o privire de gheață și pare aproape să se imobilizeze.
Mă apropii și mai mult cu pas încet, simt că dacă aș merge mai repede, s-ar speria.
"Nu e nimic, Jennifer", spune încet în timp ce lacrimi i se preling pe gât.
Respiră zgomotos și pieptul său se ridică anxios ca ea.
Sunt deja în fața ei și ochii noștri de intersectează în timp ce-mi sprijin mâna pe umărul său.
Tresare de parcă tocmai aș fi zgâriat-o cu un trandafir plin de spini.
Îi cobor umărul bluzei descoperind altă vânătaie. O privesc din nou, dezvelindu-i ușor sânul. Deasupra sutienului are niște zgârieturi.
"Nu nu nu...", plânge cu putere. "Nu e nimic, Jennifer!".
Continuă să repete aceeași propoziție la infinit.
Ca un cântec melancolic, de parcă ar reuși să spună doar asta.
Îmi mut mâinile ridicând ușor bluza și stomacul său e plin de alte vânătăi.
Negrul și movul o acoperă pe de-a întregul, de parcă ar fi marcată.
Doar că astea sunt mai negre și mai mari. Unele părți ale pielii sale sunt roșii.
Închid ochii inspirând adânc la acea vedere.
Melissa își sprijină violent capul pe pieptul meu făcându-mă să-mi pierd puțin echilibrul.
"Nu e nimic", continuă să spună.
Plânge.
Plânge din răsputeri și apoi încet.
Suspină pe moment ca apoi să explodeze din nou în plâns.
"El mă iubește", șoptește pe pieptul meu.
Îmi duc mâinile pe coada ei, desfăcând-o și acoperindu-i gâtul de vânătăi.
Melissa plânge. Plânge din răsputeri pe pieptul meu în timp ce eu îi mângâi părul care acum nu mai pare atât de blond.
Pare stins, stins ca ea. Nici nu mai știu de cât timp plânge.
Pânge udând bluza, plânge până o ard ochii, continuăă să plângă cu toate că nu mai are lacrimi.
"El mă iubește", țipă din răsputeri. "Eu știu".
Bluza mea îi primește lacrimile și respirația sa întretăiata de suspine.
"Eu îl iubesc", spune de data asta țipând aproape isteric, iar eu îmi închid ochii.
"Îl iubești atât de mult încât te doare", șoptesc.
Sfârșit săruturi în umbră.
Acesta a fost ultimul capitol al primului volum, în curând urmează al doilea, deci fiți pe fază!
Îmi pare rău că am întârziat atât de mult cu această carte în general și în special cu ultimul capitol. Acesta este cadoul meu de Crăciun pentru voi, deși în întârziere.
Cel de al doilea volum se va numi "Săruturi descoperite" și îl veți putea găsi pe profilul meu!