- Serios? Intr-o saptamana este acasa si va fi constienta de noi?
- Sper! Plec acum. Ne vedem diseara. Atunci iti voi putea da un raspuns.
- Abia astept! Fiule, indiferent ce va fi, trebuie sa fim uniti si s-o ajutam sa fie iar Mili a noastra.
La ora opt fix eram deja in fata monitorului. Ea dormea linistita. Nu mai era intinsa inerta pe pat. Era pe o parte, in pozitia in care o vazusem de atatea ori dormind. Ii pandeam fiecare miscare. Intr-o ora si jumatate, s-a miscat singura data. Si-a schimbat pozitia. Dormea acum, aproape pe burta, cu unul din brate flexat usor si un genunchi indoit. Era pozitia ei preferata cand dormea pe pieptul meu. Oare va mai dormi ea asa cu mine? Vom fi intr-atat de apropiati incat sa dormim asa? Azi voi afla ce alege!
Apoi a inceput sa se foiasca mai des. Deja nu mai avea somnul linistit de mai inainte si eram sigur ca nu mai aveam mult de asteptat pana sa ii vad ochii negri ca noaptea fara luna...
M-am ridicat repede si am deschis precipitat usa anexei.
- Ady, cred ca se trezeste...
- Vin sa vad.
S-a apropiat de monitor, a urmarit-o atenta, apoi zambi cald.
- Da, Cris, in curand voi putea vorbi cu ea. Tine-mi pumnii. Urc la ea. Voi astepta acolo sa se trezeasca. Nu vreau sa fie foarte derutata...S-ar putea speria si nu imi doresc asta. Ar putea-o influenta in decizie. Am incredere in tine ca nu incerci sa urci!
- Jur, Ady. Nu urc la ea!
- Bine! Ne vedem mai tarziu.
Am ramas singur in fata monitorului. Am mai asteptat vre-o douazeci de minute si s-a intamplat minunea. Genele i-au tremurat usor, pleoapele i s-au ridicat alene, apoi ea s-a intins dulce si a cascat...Oh! era atat de induiosator s-o urmaresc fara ca ea sa ma vada. Fara ca ea sa stie...Inima imi batea nebuneste si am stiut ca in acel moment nimic nu m-ar fi putut determina sa ma indepartez de ecran. Doar chemarea ei. Eram constinent ca daca i-as fi citit pe buze numele meu, as fi alergat pe scari si nu m-as fi putut opri decat acolo in salon, si as fi luat-o in brate, si as fi implorat-o sa ma ierte...
Insa nu avea cum sa ma cheme. Privirea ei era usor pierduta, dar ea era acum perfect lucida. Privea imprejurul ei, si, cu siguranta, se intreba unde se afla...A tresarit si s-a intors brusc. Ady era in usa si o privea atenta. Buzele i s-au miscat, si am fost sigur ca a salutat-o. Mili a privit-o suspicioasa. A spus ceva, apoi si-a dus mana la gat. Propozitiile rostite de ea erau scurte. Era precauta. De obicei raspundea scurt cand nu stia cu cine avea de-a face. O privea in continuare pe femeia din fata ei. Mili era usor incruntata. Vai! Nu as vrea sa fiu in locul ei. Sa nu am habar unde sunt, sa imi fie goala mintea. Privirea ei de acum mi-a amintit de trezirea de dupa accident, cand inca nu isi amintise de ce era pe un pat de spital. Uh! Amintirea aia m-a intristat putin, dar nu era timp pentru amintiri. Trebuia sa descopar ce gandeste acum frumoasa mea. Deocamdata vorbea doar Adelina si Mili o privea din ce in ce mai uimita si mai confuza. La un moment dat a clatinat afirmativ din cap. Era usor incruntata, si o privea pe Adelina, mijidu-si ochii, insa cand a vorbit din nou, a ridicat uimita o spranceana. Ady vorbea mult, gesticuland usor, iar Mili raspundea scurt, tot mai uimita. Sarmana mea sotie. Imi puteam inchipui in ce stare era in acele momente. Ochii i se faceau tot mai mari, si isi musca buza de jos. Probabil i se spusese de alegerea pe care trebuia s-o faca.
L-a un moment dat a coborat privirea, si buzele i s-au miscat incet...Aproape ca am auzit cuvantul: nebuna.
Oh! Iubirea mea credea ca e nebuna? Cum sa creada asa ceva? In acel moment mi-a venit sa urc. Adelina a gresit. A facut-o sa creada ca este nebuna. Apoi, imediat dupa reactia Emilyei, Ady s-a insufletit. Cu siguranta incerca s-o faca sa inteleaga situatia. Mili si-a ridicat capul brusc si s-a incruntat. Reactia Adelinei a fost instantanee. S-a incruntat, apoi a fost randul ei sa coboare privirea, si sa ii raspunda cu capul in pamant. Din acel moment parca s-au inversat rolurile. Mili parea doctorita si Ady pacienta. Se vedea clar ca Ady isi cauta cuvintele. Ce naiba ii spusese? Ce o agitase pe Mili? Ce o facuse sa isi incrunte puternic sprancenele. Discutia a continuat. Mili parea calma si stapana pe situatie, iar Ady isi revenise si se vedea ca raspunde mult mai lejer.
In cele din urma Ady se ridica de pe scaun si disparu din incapere. Emily a ramas cu privirea pierduta, usor incruntata, scufundata in ganduri. Eram sigur ca se framanta serios. Eram sigur ca delibera. Cu siguranta era greu pentru ea. Sa ia o asemenea hotarare! Imi era mila de ea. Se vedea pe chipul ei frumos, si palid, si slab, cat de concentrata era.
- Cris!
- Haide, Ady, spune-mi tot! Eram nerabdator sa aflu tot ce nu imi dadusem eu seama din mimica lor. Insa nu m-am intors catre ea. O urmaream in continuare pe sotia mea. De clipele astea atarna fericirea mea, iar eu eram acum o bomba cu ceas. O urmaream cum isi framanta degetele slabe, isi priveste, urmele lasate de inele. Oh! Inelele! Oare nu o vor influenta aceste urme? La asta nu ne-am gandit niciunul.
- Pai...din mare, e bine! rspunse Ady evaziv.
- Nu-mi veni cu din astea! Vreau toata povestea!
- Pai! S-a revoltat ca am indraznit, noi doi, am indraznit sa facem experimente...
- I-ai spus de mine? am intrebat-o eu socat.
- Nu! Stie doar, ca este vorba despre un barbat, nu o femeie. Atat!
- Bine, spune-mi mai departe.
- Imi place cum gandeste. E precauta...I-am spus ca are de ales, si a cerut timp sa o faca. Nu s-a isterizat, nu s-a enervat...era atat de calma...Sarmana, a crezut ca este nebuna...
- Stiu...Asta am putut citi foarte bine pe buzele ei.
Eu o priveam in continuare pe Mili. Era ridicata in sezut, sprijinita de perne, si brusc a ridicat capul, si...Ah! Am surprins in ochii ei acea hotarare cu care se dusese de bunavoie in bratele monstrului din galerii si aceeasi hotarare cand vorbise cu tatal meu...Ea stia acum ce a ales. Eu doar stiam ca facut alegerea.
- Ady, ea s-a hotarat. Uite! Ochii ei! Oh! ochii ei! Du-te si afla ce a hotarat!
- Nu pot acum! Ea nu stie ca noi stim ca s-a hotarat. Trebuie sa mai asteptam. Ai rabdare!
Oh! Aveam orice, doar rabdare nu!
- Cris! Te dau afara! Lasa-ma sa fac ce trebuie. E inteligenta si isi va da seama ca o urmaresc. Nu vreau sa stie asta! Nu se va comporta normal. Deci, daca vrei sa terminam proiectul, tu doar o privesti si nu te bagi.
- Bine, bine...am murmurat eu urmarind-o in continuare pe sotia mea. Isi plecase capul, si expresia fetei era una de melancolie...la ce se putea gandi oare? Doar nu avea amintiri care s-o aduca in starea asta! Ce era oare acum in mintea ei? Oh! Cat as fi vrut sa stiu!
A ridicat privirea brusc, si a privit contrariata chipul asistentei. Nu o recunostea...Si se chinuia din rasputeri sa isi limpezeasca mintea. Era incruntata, si isi musca adanc buza...O urmarea atenta pe femeia care isi facea treaba. A mancat tot, spre marea mea incantare. Insa miscarile ei erau ale unui om obosit, in convalescanta...Dupa ce a servit masa, a ramas din nou tacuta cu acea expresie de melancolie descoperita mai devreme.
- Cris, ma auzi? Vocea Adelinei ma trezise din ganduri...
- Da! Ce-i?
- Urc la ea. Acum am motiv sa urc. Jeni mi-a spus ca Emily a hotarat si ca vrea sa vorbeasca cu mine.
- Oh! Doamne! Ady! Ma tem! Ma tem ingrozitor de alegerea ei...Am gemut eu, strangandu-mi tamplele.
- Haide, Cris! Va fi bine, vei vedea...Sa nu faci prostia sa urci! Te rog!
- Stai linistita...
Am urmarit pe monitor reactia Emilyei cand a intrat Ady. S-a insufletit brusc. Ochii ii straluceau. Nu a ezitat cand i-a raspuns doctoritei...nici o secunda. Iar Ady zambea cald. Apoi, Mili isi cobori privirea, usor speriata. Ce naiba se discuta acolo? Of! Ce stare de agitatie aveam eu in acele momente. Acum, Mili o urmarea atenta pe femeia din fata ei care gesticula usor si ii explica ceva. Emily a aprobat ascultatoare apoi am vazut miscare. A intrat si asistenta si a ajutat-o pe sotia mea sa se ridice. Oh! cat era de slabita! Se clatina usor si se sprijinea de femeia de langa ea. Isi misca cu grija mana in care era branula...Cu siguranta o deranja. Imi era mila de ea...As fi vrut sa fiu eu cel de care sa se sprijine...As fi vrut sa fiu eu cel care o ajuta si o hraneste...Insa imi era interzis s-o fac. Imi era interzis sa fiu langa ea in acel moment. Ea nu stia ca exist. Stia doar ca un barbat a finantat experimentul la care ea a fost supusa.
Intr-un tarziu s-a intins pe pat a stat cuminte pana i s-a administrat noul tratament si a adormit. Unde era Ady? De ce ma tinea in suspans? Trebuia sa stiu urgent ce a hotarat. Am deschis usa anexei tocmai in momentul in care Adelina a intrat pe usa.
- Cris! Unde ai pornit-o?
- Sa te caut. Ai uitat ca eu astept cu nerabare raspunsul ei!
- Hm! Cris, de ce te agiti atata? Am stiut ce va alege. Am stiut din momentul in care a deschis ochii azi. Era normal sa faca alegerea asta. E mult prea inteligenta! A ales ca isi vrea viata inapoi...
- Ce? Vrea sa isi primeasca amintrile? Asta vrei sa spui?
- Da!
- Oh! Am scancit eu, deznadajduit. Isi va aminti tot ce i-am facut...Isi va aminti ca ma uraste...
- Da, Cris Reyn! Isi va aminti de vestitul Cris Reyn, barbatul perfect! Isi va aminti de ceea ce spui tu, insa isi va aminti si de altceva...Isi va aminti de amantul Cris Reyn...sopti ea...Isi va aminti cat o iubesti si cum o iubesti, Cris!
- Crezi ca va apuca sa isi aminteasca asta? am intrebat eu disperat. Habar nu am cum functioneaza asta. Ce isi va aminti mai intai? Cele mai recente, sau cele mai indepartate?
- Nu stiu! Presupun ca imi va spune ea. Chiar nu stiu. Ti-am mai spus! Pot fi declansate de mai multi factori. Abia astept sa imi spuna totul! E mult mai palpitant sa isi vrea amintirile inapoi. Ar fi fost plictisitor sa isi fi dorit s-o ia de la zero!
- Ady! Esti sadica acum! Nu te gandesti si la ea? Va retrai fiecare amintire probabil in cateva secunde...asta poate s-o readuca aici.
- Nu cred asta! Tu vei fi langa ea s-o observi. La primul semn de alunecare, luam masuri. Nu se va ajunge aici. Cel mult la antidepresive...cu conditia s-o determini sa-ti spuna totul! Absolut totul!
- Ady, am o rugaminte la tine, si sper sa nu te superi pe mine, sau sa te simti jignita...
- Spune, Cris. Orice ne ajuta, punem in aplicare. Aici nu e loc de orgolii sau vanitati. E vorba de Emily.
- Vreau sa ii cumpar eu mancarea. Vreau sa manance ce-i place, vreau sa manance mult. Vreau sa se puna pe picioare. E atat de slabuta...
- De acord...Ai dreptate. Ar fi cel mai bine sa serveasca tot ceea ce-i place...si cat mai mult. Te rog sa iei masuri.
- Ma bucur ca esti de acord cu mine. Ma duc sa ii cumpar acum, cat doarme. Esti sigura ca va suporta prima doza din noul tratament?
- Stai linistit! asta este unul usor, si nu-i solicita organismul. Va fi bine. Ce a fost mai greu a trecut.
M-am grabit sa ii cumpar o pizza. Adora sa manance pizza. De maine, ii voi aduce mancare gatita de mama. Nu am stat mult. Mili tocmai se trezise. Numai bine. Pizza era calda inca, si Ady a trimis-o sus cu una din infirmiere. A fost ce-a mai dulce clipa din calvarul din zilele alea. S-o vad ca mananca vesela, zambitoare, cu o pofta ce m-a induiosat. Dupa ce a terminat toata pizza si a baut un cola, parca era alta. A inceput sa umble singura prin camera...S-a apropiat de fereastra, a privit o vreme, apoi s-a intors cu spatele spre geam, usor incruntata, cu mainile incrucisate. A ramas o vreme rezemata de caloriferul de sub geam, privind in gol...Cu siguranta isi forta memoria...A strans buzele, dezamagita de rezultat, a privit in jurul ei...Se plictisea. Si o facea din tot sufletul. Oh! Cat as fi vrut sa-i tin de urat, doar sa stau cu ea...dar nu aveam voie. S-a desprins de calorifer si s-a indreptat spre pat. S-a intins, cu mainile sub cap si a privit tavanul...Intr-un tarziu a adormit din nou...
Zilele au trecut toate la fel. Frumoasa mea se inzdravenea vazand cu ochii, isi revenea, insa era departe de ceea care fusese inainte de accident. Era palida, incercanata, dar fata i se rotunjea in fiecare zi. Din plictiseala a inceput sa faca exercitii fizice...Era o placere fara margini s-o vad atat de plina de viata. Si mai ales era o placere fara margini sa-i admir trupul...Mmm! Si cea mai furmoasa clipa a fost atunci cand a iesit de la dus, cu un prosop in jurul trupului, pentru ca uitase sa-si ia ceva din gemantanul pe care i-l adusesem eu. Oh! parca o vedeam iesind din baia noastra! A fost o adevarata exaltare. Insa aceasta bucurie, imi era umbrita de frica ce o simteam, stiind ca se apropia ziua in care voi fi nevoit sa ma confrunt cu trairile ei din momentul in care isi va aminti de mine. In zilele astea ma obisnuisem ca ea sa nu se gandeasca la nimeni. Oare cum va fi revederea?
Zilele treceau toate la fel, insa si noptile. Din momentul in care am aflat ca ea isi doreste amintirile inapoi, noptile mele au fost bantuite de acelasi cosmar. Ea fuge de mine, in timp ce ma priveste cu ura, si se opreste, si se cuibareste in bratele primitoare ale lui Alex. In fiecare noapte ma trezeam transpirat agitat si speriat...Daca este un semn? Daca Mili a mea nu va trece peste tradarea mea?
Apoi venea dimineata, luam pachetul pregatit de mama, si ajungeam la clinica sperand ca Mili e bine...Si ca Mili nu va fugi de mine...Si ca mai am o sansa la inima ei mare...
Vizitele zilnice ale Adelinei o insufleteau, insa in penultima dupa-amiaza, Mili era foarte agitata si debusolata din nou. M-am speriat privindu-i chipul. Era panicata, si abia am asteptat sa se intoarca Ady in cabinet, ca sa aflu ce s-a intamplat cu iubirea mea.
- Am stiut ca te vei agita! Rasuna vocea Adelinei in spatele meu in timp ce eu masuram anexa biroului, privind fix montorul.
- Ce s-a intamplat cu ea? De ce avea privirea aia? Si-a adus aminte de mine?
- Cris, de ce est atat de pesimist? Doar stii ca nu are cum sa isi aminteasca de nimeni inca...
- Atunci? Ce s-a intamplat cu ea? E diferita acum!
- Se teme de externare! Se teme sa iasa in lume. A incercat sa ma convinga sa-i spun cat de cat din ceea ce stiu eu despre ea.
- Oh! cred ca e oribil pentru ea sa fie in starea asta!
- Da, Cris, cu siguranta nu ii este usor...E derutata...Se simte pierduta...E normal sa se simta ea asa...Dar nu e normal sa te gandesti tu numai la rau! De ce nu astepti sa vezi ce se va intampla? De ce pui raul in fata?
- Pentru ca ea cand uraste, uraste pana la moarte! De aceea!
- Dar Cris, sunt sigura ca trebuie sa aiba si motivul sa o faca! Tu nu i-ai facut nimic rau! Tu ai ajutat-o...
- Nu in conceptia ei...
- Cris, ai rabdare pana poimaine dimineata...Nu te pierde acum! Maine seara ii iei bagajul. Nu vreau s-o incurce nimic...Si eu sunt curioasa cum va fi revederea voastra...
- Va fugi de mine de indata ce isi va aduce aminte de ziua de 8 Martie.
- Nu fii atat de sigur...ar trebui sa ai incredere in sotia ta!
In ultima seara in fata monitorului am mai privit-o odata lung pe sotia mea...De maine dimineata, ea isi va aminti de mine...de cruzimea mea, de comportamentul meu si cel mai rau, de acea zi. Imi simteam din nou stomacul in gat, imi simteam din nou inima pulsand in fiecare capilar...O priveam si incercam sa-mi dau seama de gandirea ei...Si ea era agitata. Se plimba prin camera, se aseza pe marginea patului, apoi din nou se ridica agitata. Oh! sarmana mea printesa. Oare va face ea fata realitatii?
Ultima noapte a fost cea mai grea dintre toate. Nu am putut adormi nici o secunda...eram atat de ingrijorat de ziua de maine...
Dimineata am facut un dus lung si revigorant, m-am barbierit si m-am imbracat in costumul meu preferat. Acum nu mai era cazul sa trebuiasca s-o seduc. Acum trebuia sa fac fata amintirilor din mintea ei. Deci, trebuia sa ma lupt cu mine...Cu amintirea ei despre mine...
Am coborat treptele incet, incheindu-mi nasturii sacoului. Era deja trecut de jumatatea lui Martie...Incet-incet primavara se facea simtita...Mi-am luat jacheta, simtind cutiuta cu inelele ei, lovindu-se usor de pieptul meu....Inima mi s-a chircit de durere...Da, Doamne, sa si le doreasca inapoi...sau sa le primeasca inapoi cand le va vedea. Nu aveam pretentia sa mi le ceara, imi doream doar sa le primeasca...
- Cris! Opreste-te! Vocea mamei era gatuita de emotie.
- Da, mama...
- Fiule, te rog, ai rabdare cu ea...Te rog...Incearca sa te porti cu ea asa ca si cu o papusa de portelan...fragila...
- Ce vrei sa spui, mama?
- Stiu ca esti stresat...si de obicei ai tendinta sa fi mai dur decar ar trebui...Dar ea acum ...
- Mama, te rog! Doar nu crezi ca o voi certa, sau ca voi ridica tonul la ea...Imi doresc doar sa apuc s-o ating, mama! Imi doresc sa o vad in carne si oase si sa imi dea voie sa-i mangai obrazul. O vreau macar la o distanta de un brat... Eu de asta ma tem! Ma tem ca nici nu se va uita catre mine...Ca va fugi de indata ce isi va aminti ca exist...
- Nu o va face! Esti iubirea ei! Unica ei iubire! Unde sa fuga? Tu trebuie sa faci in asa fel incat s-o aduci acasa...O vreau aici, Cris! Sa nu accepti nimic altceva, indiferent ce iti va spune! Adu-o acasa...
- As vrea sa te auda! Eu nu stiu daca o voi putea convinge sa vina acasa...Aici ea a suferit, aici am facut-o sa planga...aici am chinuit-o...
- Da, dragul meu, dar aici ea a cunoscut dragostea!
- Tine-mi pumnii, mama!
- Nu iti voi tine pumnii, ma voi ruga, mai bine!
- Hm! Orice ajuta, mama! Am plecat! Nu stiu cand venim...habar nu am ce isi va dori azi...
Am condus incet. De nenumarate ori m-am surprins atat de incruntat incat ma durea fruntea...Eram un pachet de emotii...Un mare pachet de emotii...
Ma intelesesem cu Adelina ca nu intru azi in clinica...Adelina a explicat ca e mai bine sa ne vedem in afara cladirii. Mili nu trebuia sa fie nevoita sa isi retina trairile...Asa ca am parcat chiar langa poarta...intr-un loc din care vedeam foarte bine intrarea...Asteptand in masina sa o vad iesind, mi-au revenit in minte trairile din ziua de 8 Martie. Doamne, ce ma temeam de clipa revederii...
Si in sfarsit am vazut miscare in spatele usilor mari de sticla. Oh! A sosit clipa!
Am vazut-o iesind sovaielnic, aruncand o privire in urma ei. Vai! Era atat de derutata...Parca fusese parasita in mijlocul desertului si nu stia incotro s-o apuce. A fost momentul sa ies din masina. A fost momentul sa ma arat...A fost momentul zero!
Am pasit incet, fara sa ma grabesc, voiam sa-i dau timp, si de ce sa nu recunosc, imi era frica de reactia ei!
Eram deja in campul ei vizual cand isi intorsese capul dinspre intrarea in clinica. Era terifiata. Asta era cuvantul care se potrivea in acel moment.
Insa, in momentul in care privirile ni s-au intalnit, expresia fetei ei s-a modificat radical. Ochii i s-au marit, si-a dus mana la piept si s-a clatinat usor. Primul meu impuls a fost sa alerg s-o sustin, insa teama ca ea s-ar speria de mine, a fost mult mai mare. Asa ca am ales sa inaintez mult mai incet, sa-i dau timp sa gandeasca...Sa-i dau timp sa fuga de mine daca asta ar fi reactia ei. Pentru ca da, la asta ma asteptam, si stiam ca nu voi incerca s-o opresc cu forta...As fi speriat-o cu siguranta. Ea era ingrozita de lumea expterioara si ar fi fost ultima mea greseala. S-o fortez cu ceva...Ea trebuia sa decida...