Inimă îngheṭată
Shabu a avut în acea zi mintea atât de tulburată, încât cu greu se putu concentra asupra datoriei sale, gândul zburându-i mereu la bruneṭelul cârlionțat și curios ce-i umpluse casa rece cu soare. Făcea totul pentru o altă primă dată, prinsă în trecut prin viitor. Timpul fusese mereu relativ, însă, în acel moment, toate lucrurile pe care le resimțise de-a lungul vremii se suprapuneau, amețind-o.
În fața ochilor ei peisajul se schimba o dată la câteva minute, în culori tremurânde la fiecare modificare de cadru. O apucă o ușoară migrenă, pe care însă o ignoră. Echilibrul fragil al întregului se fărâmase o dată cu apariția acestei noi stele, iar universul căpătase o ordine mai haotică decât precedenta.
— Dă-i un copil Morții, ce se poate întâmpla!? se certa singură cu voce tare, plină de ironie și enervare.
Se plimba de o veșnicie pe străduțe și alei, fără să fie cu adevărat acolo, așezându-se la căpătâiul muribunzilor, veghind asupra lor, ținându-și răsuflarea de fiecare dată când spiritele se ridicau, fără să privească nici îngerii, nici demonii ce veneau să îi ia. Ori, cel puțin așa făcuse până atunci, căci acum se simțea altfel, de parcă o sămânță de încăpățânare nouă, izvorâtă din dorința de protecție, germinase în sufletul său, scoțând un mic căpșor verde din boaba micuță.
Gardienii luau sufletele bune de mână și porneau spre Cer alături de ei, iar Shabu nu putuse să îi ṭintuiască cu ochii ei întunecată niciodată, deși îngerii păzitori îi ardeau pielea aruncându-i ocheade curioase de când se știa. Privirile lor deveniră acum reci ca gheața, iar Moartea nu mai simți la pogorârea lor pe raze de lumină decât enervare, umbrită fiind de o mască de nepăsare.
De la apariția suflețelului în peștera ei totul arăta diferit, iar Shabu își intersectă pentru prima dată ochii goi, murdari, licărind în strălucirea chioară aprinsă de vise deșarte precum lacrimile de suferință a robului, căzut în noroi sub greutatea muncii silnice, cu cei plini de lumina distanței de chinuri ai Gardienilor, ce se găsiră întâia oară confruntați de două găuri negre, pline de ură și reproș. Înaripații își luau astfel zborul rapid, temători, lipsiți de grația obișnuită, fugind din calea celei ce părea că vrea să se răzvrătească, purtând pe umeri mantia forței mândre, de nezdruncinat, crescută cu stropi amari de rouă mereu îndoliată.
Îngerii se apropiau din ce în ce mai timizi de sufletele eliberate, iar Shabu le mârâia enervată, cu superioritate. Puterea ei nu se putea compara cu cea a Gardienilor, iar acum în sfârșit găsise forța să îi înfrunte, așa cum meritau. Le înghițise prea mult aberațiile!
— Spune-le alor tăi că sunteți dați naibii, îi înjură doar ca să îi sperie, amenințând să îl taie cu coasa pe blonduṭul stângaci ce era mai mult ca sigur la primul suflet.
Nu exista ofensă mai mare în lumea îngerească decât compararea lor cu decăzuții. Moartea profită de acest lucru pentru a-și vărsa furia pe zburătorii care nu aveau nicio vină. Nu Gardienii își alegeau omul, și nici nu îi puteau influenṭa așa mult destinul.
— Noi nu suntem..., încercă acela să o înfrunte cu blândețe, însă Shabu mârâi și îl scuipă enervată.
— E doar un copil! îl ṭintui cu degetul lung și verzui, certându-l plină de o turbare amețitoare. Un copil! repetă cu lacrimi de groază în ochi, însă Gardianul nu putu să vadă pe sub mantie altceva decât flăcările Iadului.
Sufletul omului care aștepta plecarea spre Cer se ascunse terifiat în spatele aripioarelor prăfuite ale Gardianului său. Shabu cârâi mecanic, căci monstrul din ea pusese controlul pe faptele sale. Și, pentru prima dată, se simṭea bine făcând rău.
— Poate dacă ai avea încredere..., încercă din politețe să o liniștească, însă Moartea era gata să explodeze. Nu o făcu însă, descărcând cu multă abṭinere doar puṭin din mult prea multa presiune adunată.
— Îți dau eu o încredere de n-ai s-o poți duce! mârâi și se repezi cu coasa înainte, gata să îl ucidă în acel moment pe împănat, ratând ṭinta cu ultimul gram de conștiinṭă.
Îngerul își luă sufletul de care fusese legat până atunci în brațe și se înălță grăbit, iar Shabu se mulțumi să îi zgârie piciorul alb. Vârful coasei se umplu de un sânge mai negru decât noaptea, care acoperi o parte bună din vârful uneltei gălbui ca aura lunii. La urma urmei, toți cei buni aveau răul în ei. Le curgea tuturor prin vene, însă alegeau să nu îl accepte.
Shabu se așeză la marginea trotuarului, plângând extenuată, căci momentul de glorie se risipi înainte să existe. Ajunsese să își rănească proprii frați, vecini și prieteni. Se simți rușinată de propria ființă. Lichidul vâscos de pe lama ei până atunci niciodată murdară aparținea unui fost plantator. El nu o recunoscuse. Ea nu își putea aminti decât cum îi ducea pe la orele prânzului toate semințele culese pentru a fi puse în pământ mai departe. Ce tocmai făcuse? Acelui tânăr Gardian îi spusese cândva „frate" și fusese gata să îl transforme în praf.
Datoria nu o lăsă însă să își plângă de milă, căci coasa cea grea își ceru din nou partea, strălucind albastră peste întunericul vărsat. Shabu se supuse sugrumată. Ardea pe interior, însă nu tresărea, ascunzând în adâncul ei o bombă cu ceas pe care nu știa să o dezamorseze.
Îi judeca aspru pe cei scăldaṭi în lumină și era furioasă pe ei pentru că o puseseră într-o situație paradoxală, aducându-i aminte de trecutul de care fugise atâta timp, un dor adus înapoi în gândurile sale prin cruzimea absenței paznicului lui Nathaniel, obligând-o să își strice rutina și viața relativ liniștită de pe munte. Se înșela însă, căci toți erau robi la același stăpân, fără vreo putere reală de alegere. Ei doar păreau a avea un lanț mai lung, din care ar fi putut ce-i drept să scape, însă niciunul nu o mai făcea din frică. Libertatea te făcea hidos și, cu cât erai mai zburdalnic, cu atât erai mai adâncit în mocirla din afara curții veșnic verzi a celui care le dăduse fiecăruia câte un rol în casa Sa.
Nathaniel îi intrase Morții pe sub piele mult prea repede și prezența lui îi aminti deodată de un gol pe care se chinuise să îl ignore mult mai mult decât ar fi trebuit, acoperindu-l în rutina ce o otrăvise încet. Nu îl ura pe băiat, el nu avea nicio vină, însă se temea. Era terifiată de gândul că ar putea să o dea în bară sau chiar să îl piardă, iar aceste cugetări îi făceau capul să pulseze, distrăgându-i atenția de la ceea ce avea de terminat în ziua aceea. Totuși, realiză într-o luciditate obscură că avea nevoie de această întâmplare, lucrurile fiind așezate cu multă grijă de Tatăl celest.
Nu se clinti când demonii cu șuierături hidoase îi luară sufletul acelui tânăr sinucigaș, trăgând de el ca o haită de câini de vânătoare la prins de vulpi, nici când îngerii îi cântară bătrânei din azil, primind-o între ei cu brațele deschise, și chiar nu sesiză fiorul electric al clipei efemere în care, sub atingerea ei, se stinse schelălăind, precum un animal, nepoata unei bunici care rămase singură deodată, copila strivită fiind de un șofer vitezoman.
Pentru prima dată însă, drăcușorii se apropiară mai puțin zgomotoși de sufletele păcătoase, bestii de fum solidificat în forme incerte, cu un sânge albicios mirosind a pucioasă. Moartea nici nu băgă de seamă această schimbare de atitudine, căci urâtul nu putea deveni nicicum frumos. Văzuse preoți luați de spurcații decăzuți, regi corupți și cerșetori, însă se simțea de fiecare dată groaznic când auzea aerul șuierând a patimă și chin. Toate crimele săvârșite vreodată o aveau pe ea la mijlocul lor. O moartă vie la căpătâiul monștrilor.
— Stăpână, îi mulțumeau ei cu o înclinare a capetelor, de parcă ar fi ajutat-o cu ceva titlurile.
Nu toți demonii aveau coarne sau aripi solzoase, iar fiecare dintre ei își cunoștea puterea și locul prin înfățișare. Morții îi spuneau „stăpână" deoarece îi hrănea din abundență uneori. Nu avea ea nicio vină că omul rămânea o ființă făcută din lutul cel mai aspru, crud și sălbatic precum un lup turbat în haine de lână. Nici măcar nu mai aveau nevoie ca diavolii să se implice, căci răul se năștea în ei și le aparținea în ființă.
Moartea nu se simțea însă în control peste toate acelea. Ea era... nimic. Shabu nu aparținea nimănui, însă, dacă ai fi vrut să o găsești, puteai privi la granița subțire dintre binele luminos și răul din întuneric. Acolo unde cele două se uneau fără să se amestece, se năștea o culoare în care niciuna dintre părți nu credea: o pată firavă de culoarea norilor de furtună, singura neutralitate din tot acel Univers. Doar pentru acest lucru Moartea fusese încă din începuturi un pește menit uscatului mortal al destinului. Simplul fapt că nu putea să aleagă vreo tabără reprezenta un păcat capital după legile date de îngeri, demoni și oameni. Și nimeni nu voia să recunoască că tocmai neutralitatea ei ṭinea toată lumea în echilibru.
— Oare sunt rea? cugetă din nou de una singură.
Rămăsese rătăcită în propriile amintiri, departe de lumea murdară pe care era forțată să o cutreiere, trecând prin bălți de sânge și membre sfâșiate și separate de trupuri fără să zărească nimic, ca un robot programat să facă un singur lucru și doar unul.
— Credem că ești perfectă, îi răspunseră demonii, însă glasurile lor înfiorătoare nu ajunseră până la urechile ei.
Degeaba era în fruntea tuturor, dacă supușii nu veneau decât atunci când le mirosea a sânge. Nu era o regină, ci o proscrisă. Dacă s-ar fi lăsat rănită de toate cele din jurul său, cei care o strigau astfel ar fi venit din fundul pământului să îi muște din trupul plin de răni infecte.
Era straniu să privești astfel lucrurile, după culoarea sângelui. Oamenii îl aveau roșu pentru amintirea sacrificiului Fiului, demonii alb și îngerii negru pentru a-i lega de cealaltă parte fără de care nu puteau să existe. Și apoi mai era al ei, maroniu ca scoarța copacilor, pentru viața pe care o putea dărui și lua fără voie. Trupul îi era hidos, esența mizerabilă. Prinsă și ea în paradoxuri, ca toṭi ceilalṭi.
Ideea despre ceea ce primise acum ca și nouă misiune i se părea pe de-o parte puerilă, însă o făcea să zâmbească oricum, ca apoi să o înfioare, prinsă fiind între sentimente total opuse ce se roteau în jurul ei, ca într-o horă străveche de îngeri și demoni. Dansul însă nu îi plăcuse niciodată, fiind mult prea exagerat, ori mult prea lin, presupunând ore de antrenament și un ritm care să te ghideze, lucruri de care se ferea din teama de a fi controlată. De parcă putea să fie cu adevărat desprinsă de universul care pulsa în venele sale. În ea nu era nimic bun și nimic rău, fiind un amestec impur al celor două, undeva între. Deși fusese cândva una dintre ei, nu fusese ancorată nicăieri cu adevărat iar, dacă ai fi privit cu atenție fix la granița dintre cele două Împărății, albă și neagră, ai fi văzut linia subțire a lucrului în care nu credeau niciuna dintre ele: griul, acceptarea totului ca un întreg, nu ca un conglomerat de lucruri separate.
Era astfel prima dată în istorie de când avea această îndatorire de a desprinde suflete, un fel de mic judecător neutru care împărțea dreptatea, și nu era concentrată asupra ultimelor bătăi de inimă, trăirile finale dinaintea liniștii eterne, iar această rupere îi dădea un sentiment straniu de nerăbdare, pe care nu și-l putu stăpâni decât atunci când unealta credincioasă, fu cât pe ce să îi alunece din mână asupra unui bărbat nevinovat. Erau suficiente văicărelile tuturor celor ce își îngropau apropiații, iar interacṭiunile în plus se dovediseră a fi mereu inutile. Cine zice că dacă ești Moartea trebuie să îți și placă neapărat meseria ta?
Gestul brutal al uneltei cuprinse deodată cu viață o scoase din amorțeală, însă nu complet, căci în spatele mantiei negre, în interiorul pieptului verzui, imaginea mogâldeței îi inundase cugetul și simțirea, Shabu neputând să se opună acelei voci calde ce o chema acasă, după o veșnicie în care „acasă" nu însemnase nimic. Încercă deci să își înfrâneze pornirile, sărind dintr-un peisaj morbid în altul, privind ucigași în ochi și luând victime de mână spre o altfel de viață, una lipsită de trup.
— Te-ai terminat? își bruscă coasa cu o întrebare enervată, însă aceasta nu se mai aprinse. Ce zici de niște cumpărături? surâse obosită, dar cu o oarece încântare în voce.
Chiar dacă voia cu nerăbdare să se întoarcă, mai zăbovi totuși printre oameni câteva ore, șterpelind câteva lucrușoare care-i vor prinde bine micului Nathaniel, ce probabil că o aștepta cu înfrigurare. Desigur, se gândea din nou la el, ca o mamă iubitoare care nimeni nu credea că ar putea fi. Nici măcar ea, deși câteva sentimente stranii, dar calde, îi încercau sufletul sloi, care începuse să se topească încet, dovedind contrariul cugetărilor sale.
Intră nevăzută într-o librărie din același oraș din care îl „răpise" pe micuț cu o zi înainte, considerând că învățarea buchisitului trebuia începută cu o limbă cunoscută, și începu să se plimbe printre rafturi. Se strâmbă în scârbă. Numai ea putea trăi în două lumi și să nu aparțină niciuneia. Acum însă era mai umană ca niciodată. Desigur, tot din cauza lui, a puștiului lăsat singur într-o peșteră de gheață.
— Cum să îți crești copilul, citi Shabu titlul unei cărți. Dacă tot sunt dădacă, măcar să fiu una exemplară, adăugă pentru sine.
Își lăsă coasa rezemată de unul dintre panourile promoṭionale și se îndreptă emoționată spre cărți, atingând cotoarele cu degetele, de parcă ar fi fost prima dată când le vedea îndeaproape. Le auzea foșnind, fiecare copac pe a sa limbă. Niciun arbore nu murea când era făcut hârtie, ci doar se transforma într-un cufăr al unor comori făcute din cuvinte. Totuși, nu toți aveau aceeași mândrie.
Îi auzea gemând de durere, rușinați că în propriile lor cavouri se ascundeau oseminte putrede de „opere" otrăvitoare de suflete. Copacii nu aveau minte, însă viața se zbătea în ei chiar și după despărțirea de pădure. Amintirile lor îi răsuceau zeci de cuțite în inimă. Figurile de lut trădau pământul prin otrăvirea urmașilor. Iar toate cărțile nu puteau decât să se plângă de inutilitatea lor. Unde erau operele înălțătoare? Literatura se transformase încet în spălare pe creier.
Shabu se întoarse brusc spre casa de marcat, oprind spre confuzia librarului toate camerele de filmat cu o simplă mișcare imperceptibilă din degete. Se apucă apoi să mute cărți de la locul lor, așezându-le pe una din mesele ticsite și ele în centrul încăperii. Câțiva cumpărători strigară înmărmuriți. Unii își scoaseră telefoanele mobile să filmeze, sperând la ceva aprecieri pe rețelele de socializare. Bunicile își făceau cruce, iar copiii exclamau încântați peste măsură:
— Uite, buni, zboară!
Shabu îi privi pe fiecare câteva clipe, iar dorința de distracție o gâdilă în buricele degetelor, înfierbântată de o ghidușie obraznică. Cu o mișcare scurtă, un întreg pachet de creioane zbură spre public, lovind la întâmplare. Cineva strigă „atac terorist" și toți se trântiră la pământ. Frica domnea în ei chiar și în momentele de liniște. Clătină din cap, amuzată.
— Ce?! Nu ați mai văzut niciodată o moarte la cumpărături? îi certă, continuând să ia cărți de pe raft și să le așeze grămadă. Istorie? La cât de manipulată e, mai bine nu. Geografie? De ce să îi arăt pe hartă când îl pot duce acolo? dădu o raită printre rafturi.
În final făcu o grămăjoară impresionantă de cărți școlare și de creștere a copilului. Ia uite la ea! Din nou înghițea deciziile stupide ale norișorilor de puf! Păcat că îi plăcea prea mult băiețelul ca să îl lase pe mâna lor.
— Pixuri! exclamă ca și cum ar fi fost evident ce uitase. Dacă nu ești atentă, săracul copil o să învețe să scrie cu degetul, se apostrofă ea.
Se auziră în depărtare sirene. Pe semne că unul dintre cumpărători sunase la poliție anunțând un asediu de ordin paranormal. Shabu chicoti, pentru că nu avea să lase vreo urmă. Niciodată nu lăsa, asta dacă ignorai miile de cadavre abandonate încă fierbinți cine știe pe unde.
— Pe grămada asta de copaci tatuați vă las în viață, le spuse încântată de realizarea ei, chit că niciunul nu o putea vedea sau auzi.
Câțiva polițiști intrară în forță în librărie, iar Shabu decise să își ducă jocul pornit întâmplător până la capăt. Își închise astfel ochii și întinse brațele în față, peste toate rechizitele alese de pe rafturi, concentrând toată energia în degetele lungi și obosite pentru a le face vizibile. Ce e mai teribil decât două mâini ale nimănui agitându-se în aer?
Renăscuse deodată, speranța sufletului ei se aprinse din nou, iar sfârâiala fitilului stins mult prea multă vreme sub puzderia de lacrimi o gâdila pe inima ce bătea mai tare cu fiecare pas pe care îl făcea prin universul plin de întuneric a oamenilor. Râse, chirăind într-un mod straniu, ca un mecanism ce scârțâie pentru ultima dată înainte să se strice. Nu știa cum să își exprime sentimente pe care nu le avusese vreodată, iar faptul că o speriase pe tânara obligată de nevoia de bani să lucreze în zi de sărbătoare o încânta nespus, de parcă actul acela, deși cu scop nobil, ar fi transformat-o o secundă într-un mic monstruleț jucăuș și pus pe rele. Chipurile îngrozite ale acelor oameni o distrau nespus.
— Extraterestru! urlă cineva la vederea celor două palme verzi apărute de nicăieri.
Shabu redeschise pleoapele și își dădu ochii peste cap, amuzată de toată agitația stârnită. Luă în brațe mormanul de cărți, iar acestea se făcură nevăzute. Nu voia ca vreunul dintre ei să leșine. Toți spectatorii rămaseră însă înmărmuriți. Ce lucrare demonică mai fusese și aceea?
— Sunt incredibil de grele! Nu e de mirare de ce copiii au început să fie atât de triști. Le tăiați aripile înainte să crească, murmură abătută, știind mai bine ca oricine cum e să fi singura care nu își poate lua zborul.
Trebuind să își ia coasa și să țină și teancul de manuale în același timp, se văzu nevoită să se folosească de întregul trup, ca un contorsionist. Își îndoi un braț pe sub cărți și le susținu greutatea înfingându-și bărbia în coperta de deasupra. Reuși să prindă coasa cu mâna opusă, plină cu pixuri, deschizând portalul spre casă cu zeci de broboane de sudoare alunecându-i încet în ochi. De ce era așa complicat să faci o faptă bună? Ea era Moartea, cine o pusese să se chinuie cu asemenea baliverne?
Se gândi o clipă să arunce toate porcăriile alea din brațele ei. Ura când nu avea posibilitate de mișcare. De când trecuse de la ucis oameni la a lua auxiliare școlare unui orfan?
„Pentru că și eu sunt unul," își răspunse singură la întrebare, simțind că e un lucru pe care trebuie să îl facă. Ea nu avusese parte de nimic din toate acelea. Merita să sângereze peste rănile acelui pui de om doar pentru că suferise la rândul ei? Nimeni nu ar fi trebuit să se zbată în otrava scursă din cicatricile altora.
Teancul de cărți se răsturnă în mijlocul tunelului de nori care se împrăștie deranjat de mișcarea bruscă, lăsând în urma lui stânca negricioasă și familiară. Shabu pufni morocănoasă. Desigur că trebuia să se întâmple și asta, altfel ar fi fost prea ușor, nu?
— Nu puteați să rămâneți una peste alta, nu-i așa? mormăi aplecându-se să strângă cărțile, caietele și pixurile împrăștiate peste tot.
— Buhu? își făcu Tukyto simțită prezența.
— Ce stai acolo?! Unde e plodul?! strigă la el isterică, scoasă din minți, apoi își astupă gura șocată de ceea ce putuse să scoată printre buze. Tukyto... oftă liniștindu-se deodată, parcă cerând iertare de la pasărea înțeleaptă. Voia să pară puternică, dar nu era. Nu era gata de acea viață.
Buha aruncă pietricele cu ciocul înspre Moarte. Se pare că împănatul își umplea scorbura din stâncă cu orice găsea, pentru a le azvârli când era jignit. Desigur că avusese grijă de Nathaniel, iar faptul că fusese certat pe nedrept îl făcu să se înfoaie. Numai un îmbufnat ca și el ar fi avut curajul să o sfideze pe aducătoarea sfârșitului. Norocul lui că Moartea îl îndrăgea.
— Nu sunt pregătită, oftă privind prin pânza subțire de lacrimi cărțile șterpelite din acea librărie. Nu are rost, suspină, iar o lacrimă răzleață îi lăsă o urmă rece și dureroasă pe obrazul ascuns în întuneric.
„Ba sigur că ești," o încurajă Tukyto cu un pufăit mieros. „Cine l-ar putea pregăti cel mai bine pentru moarte, dacă nu chiar Moartea însăși?" Shabu păru că aude ecoul blând al glasului singurului ei amic în acel iad. Ea nu era o îngrijitoare, conexiunea cu necuvântătoarele fusese mereu slabă și inutilă, iar vocile din capul ei aveau să o înnebunească, dacă nu o făcuseră deja.
Așeză toată papetăria pe marginea mesei, între cioturile de lumânări care se stinseseră. Era mult prea întuneric și, chiar dacă era obișnuită, începuse să devină amețitor.
Își luă cartea despre psihologia copilului și ieși târâș afară, fără chef. Trebuia să reînvețe cum stă treaba cu viața. Închise cele două coperți groase la fel de repede, nervoasă. Fusese mamă înaintea tuturor, nu putea nimeni să îi explice ceva ce ea inventase. Lăsă publicaṭia lângă intrare, găsindu-l apoi pe Nathaniel dormind pe iarba grasă ce se întindea în jurul adăpostului. Păși încet pe covorul verde care îi mângâia picioarele prin încălțările avute încă de când alesese exilul, pentru a se așeza lângă băiatul adormit, pe pământul fierbinte chiar și după apus.
— Bau! strigă deodată Nathaniel ce se făcuse că doarme doar ca să o sperie, râzând apoi distrat de propria glumă, simțind niște fiori plăcuți pe care nu îi simțise niciodată până atunci, ca un prunc care descoperă ce e aceea joacă.
— Și eu care credeam că ești un băiețel cuminte, îl certă Moartea surâzând, reînviată de glumița stângace a puiului de om.
— Ai lipsit toată ziua, spuse copilul, lipindu-se de corpul ei lipsit de fierbințeala vieții ca o mică lipitoare. Unde ai fost? De ce ai corpul rece? îi puse rapid câteva întrebări, dorindu-și să afle cât mai multe despre noua sa prietenă, voind să cuprindă toate tainele lumii într-o singură clipă.
Aerul răcoros al muntelui îl înviorase, iar curiozitatea și dorința de cunoaștere îl umpluseră pe de-a-ntregul, făcându-l pentru prima dată să nu se mai gândească unde se va așeza în ziua următoare pentru a cere mila tuturor. Își exprima întâia dată întrebările despre lume în fața cuiva, întrucât nimeni până atunci nu găsise timp să îl îndrume cu adevărat. Starea nouă de zăpăceală ce se făcuse stăpână peste tot cugetul său îl ațâța să ceară explicații pentru orice lucru minor, mai mult pentru a vedea dacă sutele de teorii făcute pe marginea trotuarului coincideau cu ceea ce vedeau adulții.
— Sunt rece pentru că sunt Moartea și trebuie să fiu neutră în tot ce fac, murmură ea drept răspuns, fiind sigură că dragostea pentru mogâldeață îi stricase balanța interioară.
— Și ce faci de obicei? o întrebă curios, cu ochii lucind de nerăbdare.
Shabu se înfioră, căci ochii aceia negri îi pătrunseră ca niște sulițe ascuțite în piept, iar rănile abia închise începură să sângereze din nou. Nathaniel nu vorbise cu nimeni toată ziua, plimbându-se pe micul platou din fața noului său adăpost, trecând pe lângă fiecare brad, încercând să se cațere în el, renunțând după ce se înțepă cu mult prea multe ace, iar acum avea chef de stat la taclale. Cei doi erau complet opuși, iar Shabu se întrebă din nou dacă era într-adevăr o idee bună să îi fie părinte, chiar și adoptiv.
— Desprind sufletele de trupurile lor și le urmăresc judecata, răspunse în final, forțându-se să își mențină vocea imparṭială, rece și seacă, în ciuda lacrimilor care îi îngreunară fără voie genele lungi și dese.
— Și nu îi doare? șopti Nathaniel, privind stelele ce îi aminteau de oraș, cumva același peisaj din altă perspectivă.
Moartea tresări, pentru că nu se gândise niciodată la acel lucru, omis doar pentru a putea accepta că nu poate controla nimic cu adevărat în viața ei, ori în soarta altora. Cu cât îi vedeai pe cei din jur mai fără conștiință, cu atât îți era mai ușor să le pui capăt vieṭilor.
— Nu. Nici măcar nu simți. E o senzație liniștitoare, murmură Shabu încet. Ca și cum ai adormi după o zi grea, adăugă, tânjind după o asemenea tăcere.
Era primul moment în care se gândea la cum se simt cei care pășesc brusc spre o altă lume. De fapt, era prima dată când făcea multe lucruri. Își coborî din nou privirea spre cârlionții aproape castanii ai băiatului, făcuți din fascicule de lumină neglijent aranjate, care privea visător din ascunzișul brațelor sale micuțele stele ce își făcuseră timide apariția pe cerul întunecat și zâmbi. Buzele uscate i se întinseră și se ridicară spre urechi ușor, relaxându-i întregul chip într-un mod straniu, dar plăcut, gestul luând cu sine o parte din tensiunea ce îi îngreuna întreaga figură. Poate era timpul să privească totul într-o lumină nouă și să o ia de la capăt.
— Nu îți e somn? îl întrebă și tresări, căci voia inconștient să ducă momentul când se interesa de nevoile altora, când se purta grijuliu, la un nivel mai înalt, mai profund și mai vindecător. Surprizele nu vin dacă le aștepṭi cu ochii deschiși, adăugă misterioasă.
— Surpriză? Ce surpriză? repetă agitat cârlionṭatul, clătinându-se pe picioare.
Nathaniel era atât de entuziasmat de lumea nouă care i se deschisese la picioare, încât totul îi răsuna în minte ca o muzică vibrantă și colorată, plină de viață, umplându-i pieptul de sentimente dulci de fericire și exaltare ce îi dădeau o energie de nedescris. În realitate, micuțul băiețel se temea că, dacă ar fi închis ochii, strălucirea aceea s-ar fi risipit, iar el ar fi fost aruncat din nou în zăpada rece. Nu voia decât să se asigure că ceea ce i se întâmplă e real.
— Ce tot bolborosești acolo? se prefăcu Shabu că a uitat ceea ce tocmai spusese, doar ca să îl tachineze, cu o voce molcomă, cu tonalități uscate, dar din ce în ce mai blânde.
— Ai zis că primesc o surpriză, nu? spuse ușor timorat copilul, căci nu voia să o supere pe noua lui prietenă și salvatoare. Să fi interpretat greșit misteriosul mod al Morṭii de a vorbi?
— Sigur că da, nu fi prostuț, surâse Moartea ridicându-se cu Nathaniel aninat în brațele sale. Dar îl vei primi dimineață, adăugă șireată, pornind cu el spre perdeaua de liane.
— De ce? spuse curios, nerăbdarea stârnind o agitație nefirească în el.
— Pentru că toți elevii de școală încep orele de citire pe lumină, susură Shabu, iar băiatul se prinse mai bine de ea, râzând împlinit, lacrimile de bucurie inundându-i deodată obrajii translucizi, dar strălucitori, întreg trupușorul său lucind cuprins de o încântare profundă și caldă.
Shabu îl așeză ușor pe stâncă, învelindu-l grijulie pe băiatul care mustăcea adormit cu o pătură veche, fără să simtă oboseala cu adevărat, ci doar nevoia de a participa la ritualurile ce aparṭineau doar puiului de om. Îl sărută pe frunte, mai mult printr-o trezire a unui instinct pe care nu credea că îl mai posedă. Aprinse apoi una dintre lumânările de ceară de pe masă, trăgând frunzele care foșniră ușor deasupra intrării, astfel că în peștera neagră nu se vedeau decât figurile pictate într-un albastru neon pe ziduri de mâna artistică a naturii, flacăra mică ce lumina măsuța de scris și sufletul tot mai palid al lui Nathaniel, a cărui aură se întunecă până aproape de stingere deîndată ce adormi.
Moartea se puse cu mișcări încete la masă, înmuie bine pana albă și grea în cerneală și începu să scrie cu inima care îi revenea încet la viață în cartea groasă, privind în răstimpuri la suflețelul ce se odihnea în spatele ei, inspirându-se din răsuflările lui calde și pline de exaltare. Era atât de multă liniște încât, dacă ai fi știut să asculți, îi puteai auzi gândurile agitate ale Sfârșitului care, scriind cu pana grea a păsării Phoenix, se pierdea mai tare în adevăr.
În ciuda faptului că aceste păsări aveau penajul maiestuos, cu strălucirea unei flăcări eterne întotdeauna, un Phoenix deținea, înainte de prima sa renaștere, o unică pană albă în coada lungă ca o trenă, care atingea deseori pământul când pasărea stătea între ramurile verzi ale pomilor. Această pană, conform vechilor legende, cântarea cât un suflet de om și cerea deținătorului să fie sincer, lipsit de gândurile întinate care i-ar fi putut aduce un sfârșit crud, o dispariție veșnică în neant.
Shabu scrise astfel despre inima ei ce bătea din nou cu putere, despre zâmbetul naiv și pueril al băiatului și despre ochii lui negri care purtau în ei lumina unei înțelepciuni rare, a unei forțe născute din durere și suferință.
Tukyto sări din cuib, planând fără prea mare dorință de a fi grațios pe masa de lucru, privind lucrurile complet umane pe care Shabu le sustrase cu siguranță din lumea de unde venise puștiul. Moartea îl mângâie pe cap și surâse când acesta se gudură încântat sub degetele ei lungi, împărțind împreună momentul zilnic ce îi legase unul de altul încă din prima clipă.
— Este în grija noastră de acum, îi șopti Shabu bufnițoiului grăsun și pufos care înțelese cât de important este pentru ea, cocoloșindu-se printre borcanele ce miroseau a plante medicinale amărui, contrastând cu aroma dulceagă a corpului îngerului morții.
Shabu îl sărută și pe acesta pe ciocul gălbui și stinse apoi flacăra micuṭă, lăsând instrumentul de scris să se odihnească din nou în călimara pe jumătate goală și, cuprinsă încă de febra adevărului impus de pana magică, se întinse lângă suflețelul ce dormea ghemuit.
Ea nu avea nevoie de odihnă fizică, căci era veșnică și neobosită, însă își dorea într-un mod plăcut, dar straniu, să îl țină în brațe, la pieptul ei, să fie sigură că inima ei se va umple de viață și nu va îngheța din nou sub masca nepăsării cu care o acoperise până atunci. Totul se scălda într-o lumină reînviată, dintr-o nouă perspectivă ce radia de sinceritatea pură a copilului al cărui nume răsuna peste tot în jurul ei, din ce în ce mai vibrant și mai viu, același nume rostit iar și iar:
— Nathaniel.
Băieṭelul se foi încet lângă ea, trezindu-se deodată, de parcă s-ar fi temut că toate lucrurile din jurul lui aveau să dispară imediat ce pleoapele s-ar fi lăsat ferecate, voind să se asigure că nu sunt toate doar un vis.
— Buni? șopti Nathaniel fără să privească în vreun punct anume, mai mult adormit decât conștient.
— Shh, sunt aici, răspunse șoptit Shabu, mângâindu-l pe frunte.
— Ţine-mă în braṭe, nu mai vreau acolo, murmură prins încă într-un alt coșmar în care rămânea singur în întuneric.
— Ești cu mine, nu te teme. Nu voi lăsa pe nimeni să te mai rănească, îi promise pentru a-l liniști.
Copilul îi surâse obosit, lipindu-se mai tare de trupul ei rece, lăsându-se cuprins de acea răcoare plăcută, refugiindu-se în brațele ei cu parfum de tămâie, simțindu-se ca un prunc adăpostit la pieptul mamei sale, adormind înapoi, fără să mai spună nimic. Shabu tresări, cuprinzându-l stângace între palmele sale, iar totul o luă de la început, ca și cum lucrurile erau făcute să se repete iar și iar.
Nathaniel aduse în sufletul ei căldura de care fusese privată atâtea veacuri, iar ochii i se umeziră pe sub mantia ruptă pe alocuri de zbuciumul vremii. Shabu se simți după mult timp completă, iar lucrul ce îi lipsise atâta timp începu a-i încălzi din nou trupul de gheață, o regăsire devenită completă o dată cu venirea copilului.
Și atunci, în întunericul deplin spulberat doar de albastrul difuz al desenelor antice de pe pereții cavernei, Shabu acceptă zâmbetul pentru prima dată cu adevărat împlinită, după milenii de suferință în care uitase ce e aceea dragoste, căldura aprinzând în ea un foc pe care îl crezuse stins până în acea clipă.