Am ajuns la destinația noastră undeva pe la amiază. Sanctuarul unde se afla arma zeilor era situat pe o insulă mică în mijlocul unui lac. Un pod din lemn lega un mal de altul, oferind o cale de acces îndoielnică.
Sanctuarul semăna cu unul dintre templele grecești din vechime, având numeroase coloane de marmură amplasate la intrare ca niște străjeri antici. Acoperișul avea o coamă rotunjită, iar pereții își pierduseră strălucirea. Cu mult timp în urmă, probabil că strălucise într-un alb imaculat în timpul zilei.
Undeva în depărtare, la o oră sau două de mers, se afla castelul lui Zarandil. Mare, întunecat, înfățișând o formă sinistră, se ridica spre cer precum o umbră care încerca să alunge lumina. Niciun om în toate mințile nu și-ar fi dorit să se apropie de acel loc. Pentru noi, reprezenta destinația finală, sfârșitul călătoriei.
Pe malul lacului și în fața podului se aflau mud'ai și soldați întunecați. Fără îndoială, m-am gândit, Zarandil știa ce se întâmplase, așa că întărise paza în jurul sanctuarului. Chiar și după înfrângerea umilitoare pe care o suferise în acea dimineață, vrăjitorul tot nu ne dădea pace. Nici nu mă așteptasem să facă acest lucru, dar începuse să mă enerveze rău de tot.
— Se pare că trebuie să spargem câteva capete ca să ajungem la armă, a zis Darin pregătindu-și securea. Cu atât mai rău pentru ei, a continuat el înverșunat, iar ceilalți au încuviințat.
— Așteptați! am strigat. Acordați-mi un minut.
S-au uitat cu toții la mine cerând explicații, dar i-am ignorat și m-am apropiat de unul singur de podul din lemn. Mud'aii au strâns rândurile, iar soldații întunecați s-au pregătit de luptă. Un cavaler care purta o armură neagră acoperită cu țepi sângerii a început să strige la mud'ai, îndemnându-i să conducă ofensiva.
— Nu e nevoie să faceți asta, am zis oprindu-mă la mică distanță de mud'ai. Nu trebuie să ascultați de Zarandil. Lăsați-ne să trecem și nu veți păți nimic. Știți bine că îmi respect promisiunile.
Printre mud'ai l-am identificat și pe fostul meu adversar care rămăsese fără un braț. Părea să fie un fel de lider printre ai lui, pentru că ceilalți nu au schițat nicio mișcare, așteptând ca el să ia o decizie.
Văzând că ordinele sale nu erau ascultate, cavalerul îmbrăcat în armura cu țepi a răcnit la mud'aiul fără braț și l-a îmbrâncit înainte. Ceilalți mud'ai au început să se agite și să scoată sunete ciudate. Soldații întunecați s-au adunat în fața liderului lor, încercând o tactică de intimidare.
— A sosit vremea să alegi, am zis către mud'aiul cu un singur braț. Amintește-ți ce ți-am spus despre oameni. Nu-i permite lui Zarandil să te controleze.
Unul dintre soldații întunecați a considerat că mud'aii aveau nevoie de un imbold, așa că l-a împuns pe unul dintre ei cu sulița. Proastă mișcare. Auzind strigătele de agonie ale supusului său, mud'aiul fără braț a fost obligat să ia o decizie. Întorcându-se către soldații întunecați, l-a împuns pe unul dintre ei cu harponul, pornind astfel o revoltă. În câteva clipe, mud'aii și soldații întunecați încercau să se anihileze unii pe alții.
Prietenii mei s-au apropiat, dorind să se alăture și ei luptei, dar i-am oprit.
— Nu vă amestecați! E lupta lor și numai a lor. Ajutorul nostru ar fi considerat o insultă în acest moment.
Era ciudat, dar ajunsesem să-i înțeleg pe mud'ai. Erau o rasă mândră și puneau mare preț pe onoare. Cruțând viața acelui mud'ai, creasem o datorie de sânge, una pe care ei o onorau chiar în acel moment.
Prietenii mei nu au înțeles asta, dar mi-au urmat sfatul. Au așteptat încordați ca lupta să ajungă la final, aruncând cu blesteme de fiecare dată când un mud'ai își pierdea viața. Câteva minute mai târziu, soldații întunecați erau doar o amintire.
M-am apropiat de mud'aiul fără braț. Acesta a scos câteva sunete ciudate. Ceilalți mud'ai s-au dat într-o parte, eliberându-mi calea. Scoțând alte câteva sunete ciudate, prin care probabil îmi spunea că datoria fusese plătită, mud'aiul fără braț mi-a făcut loc să trec. Am înclinat capul, mulțumindu-i, apoi m-am întors către prietenii mei și le-am făcut semn să mă urmeze.
Am traversat podul destul de repede, pentru că nu prezenta cine știe ce garanție. Scârțâia și se legăna la fiecare pas, arătându-și vârsta. Câțiva mud'ai ne-au urmat, unii trecând podul la fel ca noi, alții traversând lacul înot.
Când am ajuns în fața sanctuarului, mud'aii s-au oprit, scoțând zgomote ca de castaniete. Noi ne-am continuat drumul, căutând intrarea. Am simțit furnicături pe piele la un moment dat, apoi am auzit vocea lui Jazar:
— Pentru numele zeilor, ce se întâmplă aici?
M-am întors în loc. Alături de mine, Ysane a făcut la fel, căutând cu degetele mânerul sabiei. Crezuse probabil că mud'aii se răzgândiseră și ne atacaseră. Nu era așa, iar eu știam asta. Odată ce se întorseseră împotriva lui Zarandil, nu aveau să se mai supună niciodată voinței sale. Genul acesta de creaturi erau.
Altul era motivul pentru care Jazar reacționase așa. Urmându-ne, se lovise de o barieră de energie care îl împiedica să meargă mai departe. Alături de el, Maraj întâmpina aceeași problemă. Intrigată, magiciana s-a apropiat și a întins mâna, inspectând bariera cu puterea ei.
— Este un fel de sigiliu magic, a decis ea. Doar cei aleși pot să viziteze sanctuarul. Asta e voia zeilor.
— Visul, mi-am dat eu cu părerea. Eu și Ysane am visat călătoria, e posibil ca acesta să fie criteriul după care bariera îi identifică pe cei aleși, așa cum îi numești tu.
— E posibil, Titus, a încuviințat magiciana. Dar... căile zeilor sunt misterioase și de multe ori neînțelese.
Încă de când mă întorsesem din lumea zeilor, Misao îmi spunea pe nume. Nu mai eram un străin, așa că înțelegeam de ce nu mi se mai adresa așa, dar tot mi se părea puțin ciudat.
M-am întors către Ysane.
— Se pare că suntem doar noi doi, prințeso. Haide, să mergem.
Am pornit cu pași mici către intrarea în sanctuar. Trecându-i pragul, ne-am trezit într-o încăpere largă, cu pereții goi. Praful se adunase pe la colțuri, iar dalele de marmură erau crăpate. Desenele de pe tavan, care înfățișau o luptă epică între cei șase zei mari și Xangdtu, erau șterse, scorojite. Lumina ajungea înăuntru prin câteva ferestre sparte. Sanctuarul nu arăta deloc așa cum îmi imaginasem.
În mijlocul încăperii, planând deasupra unui piedestal de piatră, o sabie din aur se rotea în jurul propriei axe.
— Arma zeilor, a șoptit Ysane emoționată.
Ne-am apropiat de piedestalul de piatră ca hipnotizați. Arma zeilor exercita o presiune neobișnuită asupra noastră, îndemnându-ne să o eliberăm.
— Ce mai aștepți? a făcut Ysane către mine, observându-mi ezitarea. Arma îți aparține.
Nu eram foarte sigur că era adevărat, dar nu am protestat. Am întins mâna, prinzând mânerul cu degetele. Sabia a strălucit puternic, apoi și-a pierdut portanța, permițându-mi să o iau. În locul armei a apărut un text, pentru o clipă dezvăluind simboluri cuneiforme, apoi schimbându-se în limba română. Am citit mesajul, iar la final am simțit că înnebunesc.
— La naiba! am urlat și am aruncat arma într-un perete, aceasta scoțând un sunet greu.
Ysane a tresărit și m-a privit speriată. Am ignorat-o. Am pornit către peretele din dreapta, i-am tras un pumn, apoi m-am rezemat cu spatele de el și m-am lăsat în fund. Abia îmi rețineam lacrimile și tremuram de furie. Nu era corect!
Fără să spună vreun cuvânt, Ysane s-a apropiat de arma zeilor și a ridicat-o de jos. A rămas pe loc câteva secunde, apoi a pornit spre mine. S-a așezat în stânga mea, punând arma alături de ea. Apoi, spre disperarea mea, a rămas tăcută, așteptând să zic ceva.
Aș fi preferat să țipe la mine, să mă facă un prost, un necioplit, să mă lovească, orice altceva numai să nu rămână tăcută, pentru că tăcerea ei îmi alimenta și mai mult furia. Mă simțeam neputincios, trădat, obosit... Și mă săturasem!
Simțind probabil ce se întâmpla cu mine, Ysane s-a tras mai aproape și și-a lăsat capul pe umărul meu. Doar de atât a fost nevoie ca să-mi alunge furia. Cum puteam să fiu supărat sau nervos când ea se afla lângă mine și îmi oferea suportul ei? Că era bine, că era rău, ea se afla acolo, arătându-mi că nu trebuia să înfrunt totul de unul singur. Iar asta... asta era mai important decât orice pentru mine.
— Am dat greș, Ysane. Am dat greș...
A ridicat capul, căutându-mi privirea. Nu a zis nimic, dar știam că voia să afle totul.
— Arma zeilor... e inutilă. Sau, mai bine zis, eu nu o pot folosi. Textul acela a fost lăsat acolo pentru cei ca mine. E simplu, și totuși atât de complicat... Numai un zeu în devenire, numai un străin poate folosi puterea adevărată a armei. Iar eu... Eu nu mai sunt un străin, Ysane. Am încetat să mai fiu unul în momentul în care m-am întors în Ulmas. Înțelegi acum? Am dat greș. Nu pot folosi arma, iar fără puterea ei, Zarandil a câștigat deja...
A rămas inuman de calmă, de parcă vorbele mele nu aveau nicio importanță pentru ea. Știam însă că înțelegea foarte bine gravitatea situație. Doar că ea, spre deosebire de mine, nu se lăsa descurajată. Plecase în călătoria respectivă știind foarte bine că ar putea să nu se mai întoarcă. Și acceptase acest lucru. Din punctul ăsta de vedere eram cât se poate de diferiți, pentru că eu nu puteam să mă împac cu gândul că totul era pierdut. Sigur, acceptasem asta în fața prințesei, pentru că merita o explicație, dar încă încercam să găsesc o rezolvare... o portiță de scăpare.
Dar textul care apăruse după ce luasem sabia fusese destul de clar. Numai un străin – fie el zeu sau zeu în devenire – putea să folosească adevărata putere a armei. Tot acolo găsisem scris și numele armei: Mercatir. Ținând sabia în mână și rostind numele ei puteam să mă întorc în lumea mea... dar numai dacă dețineam titlul de străin, de ales al zeilor. Eșuasem în cel mai mare fel și nu întrezăream nicio rezolvare.
— Nu poți schimba trecutul, Titus, a rostit Ysane într-un final. Și-a lăsat capul pe umărul meu și a continuat: Dacă e să murim, atunci vom muri. Cel puțin am luptat și nu ne-am abătut de la cuvântul zeilor.
Am încuviințat, dar am făcut acest lucru fără nicio tragere de inimă. Nu puteam să fiu de acord cu ea, nu eram pregătit să mor. Abia revenisem la viață, nu voiam să renunț la tot doar pentru că făcusem o greșeală. Apoi m-a lovit ironia lucrurilor. Entitatea aceea ciudată îmi permisese să mă întorc în Ulmas doar ca să mor din nou. Asta era ciudat...
Entitatea îmi spusese că va trebui să înfrunt consecințele acțiunilor mele, dar nu menționase că totul era pierdut. Sigur, atunci când îmi vorbise menținuse un ton neutru, dar ceva îmi spunea că nu își dorea ca lumea să fie distrusă de Zarandil. Mai mult chiar, dacă nu exista o cale, dacă nu aveam o șansă de izbândă, de ce să mă trimită înapoi? Doar pentru că așa îi cerusem? Era posibil, dar atunci testul cu cele două Porți nu avea sens. Nu, trebuia să fie vorba de ceva mai mult. Iar dacă aveam dreptate, atunci mă aflam în fața unui nou test.
— În cazul acesta, nu ne-a rămas decât să luptăm, am zis și am căutat mâna prințesei. Dacă e să murim, atunci vom muri împreună. Dar vom învinge!
Ysane a săltat capul, privindu-mă uimită. Nu înțelegea de unde schimbarea mea de comportament.
M-am ridicat în picioare și am ajutat-o și pe ea să facă la fel.
— Îmi pare rău. Nu trebuia să reacționez așa. Ai dreptate, trebuie să înfruntăm soarta și să sperăm la victorie, pentru că cel care pleacă la război cu înfrângerea în suflet a pierdut deja lupta.
— Ce se întâmplă cu tine? a întrebat privindu-mă în continuare nedumerită. Ai început să vorbești ca Misao.
Zâmbind, m-am aplecat și am ridicat de jos arma zeilor.
— Poate că moartea m-a făcut ceva mai înțelept. Sau poate că tu reușești să-mi oferi speranță chiar și în cele mai întunecate momente. Cine știe?
A zâmbit, apoi m-a îmbrățișat scurt.
— Haide, am zis. Să ieșim afară. Am recuperat arma, așa că nu mai avem nimic de făcut aici.
Încuviințând, Ysane m-a luat de mână. Am pornit amândoi către ieșirea din sanctuar.
Afară, o rază de lumină spărsese perdeaua de nori, dar cerul era mai agitat decât de obicei, mii de grifoni zburând ca vulturii în toate direcțiile. Ceva mai aproape de sol, insectele mele preferate formaseră grupulețe compacte. Dincolo de pod, pe malul lacului, mud'aii se agitau scoțând sunete ciudate. Dinspre pădure, japarii înaintau în rânduri bine definite. Coborând dealul, Lihel, care probabil plecase cât timp noi ne aflasem în sanctuar, se întorcea acum cu sute de semeni de-ai ei. Și mai erau și alte animale și creaturi pe care nu le mai văzusem, toate adunându-se în jurul lacului.
— Ce se întâmplă aici? am întrebat când am ajuns în dreptul lui Darin.
— Nici noi nu știm prea bine, mi-a răspuns uriașul scărpinându-se în cap. După ce ați intrat în sanctuar, Lihel a traversat podul și a urcat dealul. Apoi toate creaturile astea au apărut din senin.
— Nu am mai văzut așa ceva niciodată, a comentat Jazar.
— Eu am mai văzut, a făcut Agrianor pășind către mine, privind țintă arma zeilor. O dată, demult, un tânăr războinic a părăsit satul său natal dorind să-și găsească propriul drum în viață. Mergând din sat în sat, oamenii au început să-l urmeze, atrași de aventurile pe care le povestea seară de seară în taverne. Până să bage de seamă, a devenit conducătorul unui grup de aventurieri. Mai târziu, după ani și ani, acești aventurieri au decis să se stabilească într-un loc departe de orice altă așezare omenească. Străbătând lumea, au ajuns aici, în ținutul bestiilor.
— Îmi aduc aminte legenda, l-a întrerupt Misao. Se spune că bestiile au ieșit în calea războinicului și l-au ghidat către locul predestinat, acolo unde urma să întemeieze orașul Saraja, care avea să devină capitala regatului Xan. Legenda spune că, în acea zi, fiecare specie a trimis câte un reprezentant pentru a asista la ridicarea primei clădiri.
— Nu este o legendă, a zâmbit Agrianor. Am fost acolo, chiar așa s-a întâmplat. Războinicul a fost acceptat de bestii și a primit binecuvântarea zeilor pentru a se stabili pe acest tărâm. Vreme de mulți ani, totul a fost bine. Apoi, unul dintre urmașii săi s-a îndepărtat de la învățăturile zeilor și a format regatul Xan în cinstea zeului Xangdtu. Începând cu acel moment, nimic nu a mai fost la fel.
M-am gândit puțin la cele spuse de Agrianor. Nu era o întâmplare că ne povestise acele lucruri. Începutul și sfârșitul regatului Xan... Cercul trebuia să fie închis undeva. Ținutul trebuia curățat de influența zeului Xangdtu, putând astfel să se întoarcă la splendoarea de dinainte. Toate acele viețuitoare care se adunaseră în jurul nostru fuseseră chemate de puterea armei zeilor. Simțeau schimbarea ce avea să vină. Chiar dacă eu nu eram capabil să văd acel viitor, el exista. Trebuia doar să găsesc calea care avea să-l transforme în realitate.
Privind arma zeilor, o sabie de aur ca oricare alta, am zis:
— Nu mă aflu aici ca să conduc, ci ca să eliberez. Ținutul acesta se va întoarce sub stăpânirea bestiilor.
Salutându-mi declarația, grifonii au eliberat urlete ascuțite. Insectele shiv s-au apropiat de sol, roind în jurul nostru, iar japarii au nechezat ca niște armăsari adevărați. Mud'aii au ridicat harpoanele spre cer, arătând că erau pregătiți să-și câștige libertatea sau să moară încercând. Lihel, care se întorsese la noi, a săltat capul și a scos un răget puternic. Fiecare vietate prezentă jura într-un fel sau altul credință grupului nostru.
— Dacă nu aș vedea toate astea cu ochii mei, nu aș crede că ar putea fi adevărat, a zis Misao, arătând cu adevărat surprinsă de ceea ce se întâmpla. O armată a bestiilor.
— O armată care ne va ajuta să îl distrugem pe Zarandil, a întărit Darin plin de voie bună. Dar o armată e puternică numai dacă are un conducător pe măsură, a continuat uriașul întorcându-se către mine.
— Așa este, am răspuns. Din fericire, noi avem un asemenea conducător.
Am făcut un pas în față, m-am întors către prințesă și m-am lăsat într-un genunchi, ridicând arma zeilor cu ambele mâini. Ysane m-a privit o clipă nedumerită, apoi a început să se fâstâcească.
— Titus, ce faci? a întrebat mai mult în șoaptă.
Am ridicat privirea, întâlnind-o pe a ei, și am zis:
— Aceasta e misiunea ta, Ysane. Tu ești singura care poate să ne conducă spre victorie. Iar creaturile acestea minunate te vor urma oriunde cât timp arma zeilor va fi la tine. Te rog, acceptă acest dar.
— Termină! a zis ea printre dinți, roșie la față. Ridică-te în picioare.
— Mai întâi, acceptă arma, am zis încet. Nu ar da bine dacă ai respinge darul.
M-a privit furioasă. Doar noi doi – și probabil Agrianor, el cunoscând mai multe decât spunea – știam că arma zeilor era inutilă. Iar eu voiam să rămână așa deocamdată. Adevărul nu ar fi picat bine, nu într-un asemenea moment.
După o ezitare destul de lungă, prințesa a prins mânerul armei. Am văzut în ochii ei o sclipire ciudată, o furie amestecată cu deznădejde și neputință. Mi-am dat seama că se gândea că aveam un plan, iar ei nu-i spusesem nimic. Dar eu nu aveam niciun plan. Pur și simplu îmi urmam instinctul, așa cum făcusem întotdeauna. Iar instinctul îmi spunea că arma zeilor trebuia să ajungă în mâinile prințesei. De ce? Nu știam, dar eram sigur că urma să aflu la momentul potrivit.
M-am ridicat în picioare, am prins mâna prințesei și am ridicat-o, arma zeilor strălucind ca un soare. Toate creaturile prezente s-au plecat în fața ei. Chiar și grifonii au coborât din înaltul cerului.
Luând inițiativa, Darin a îngenuncheat. Rând pe rând, ceilalți i-au urmat exemplul.
— Care ți-e porunca, domniță? a întrebat uriașul.
Ysane a privit în direcția mea. I-am făcut semn să răspundă. Era decizia ei. A fornăit nemulțumită, apoi a spus:
— Pornim spre castelul lui Zarandil chiar acum. Vom înfrunta răul în sălașul său, iar cu voia zeilor...
A făcut o pauză, probabil aducându-și aminte că arma era inutilă, dar acest lucru nu a făcut-o să dea înapoi.
— Cu voia zeilor, a reluat ea, vom învinge!
În clipa următoare, întreaga vale s-a cutremurat, asaltată de strigătele de luptă ale creaturilor. Apoi, în grupulețe, bestiile au pornit la luptă. Clipa înfruntării finale sosise, iar eu tot nu aveam nicio idee cum puteam să-l înving pe Zarandil. Dar, m-am gândit, cât timp Ysane era alături de mine, puteam să înfrunt orice îmi punea destinul în cale.