din punctul de vedere al lui Evelyn
Orele trecură în fugă a doua zi.
Aveam inima în gât deoareceştiam că puteam să mă întâlnesc cu Noah, aşa că nu mergeam decâtcu privirea înainte.
La propriu.În timpul orei de franceză îmi era aproape imposibil să-mi iaugândul de la noaptea trecută.
Mâinile lui, buzele lui...Nu.
Trebuie să mă opresc aici.Îmi plăcuse. Atât eram dispusă să recunosc.
Dar ce alt motiv ar fiavut să mă sărute dacă nu acela să demonstreze că putea să o facădacă voia.
Şi de ce naiba îl lăsasem?
Am decis că tot ceea ce se întâmplase nu fusese decât un episodde beţie a lui şi o cădere nervoasă a mea.
Venise momentul să merg la masa de prânz, aşa că mi-amîndesat grăbită toate rahaturile în dulap şi am şters-o după colţ lacantină, încercând să-mi împiedic ochii să rătăcească.
— Uf...Aerul îmi ieşi forţat din plămâni şi eu m-am prăbuşit la pământ.
Ce nai...M-am cutremurat de durerea provocată de impactul cu plăcile de gresie reci de jos şi am încercat să fac uitată într-o clipă aceastăperturbare de echilibru.Privind în sus, am inspirat adânc şi am simţit zbateri uşoare înstomac când l-am văzut pe Nosh aplecat deasupra mea.
Drace!
Am dat taman peste el. Iar eu fugeam de el ca de ciumă.Cam atât despre socoteala de acasă.Nu-mi puteam reveni din faptul că simpla lui prezenţă măparaliza. Am rămas cu gura căscată ca o idioată, incapabilă să-midezlipesc privirea de pe el, de la cât de grozav i se aşeza tricoul petalia strâmtă sau de la cât de sexi îşi aranjase în acea dimineaţăpărul închis la culoare şi bogat.
Faptul că mă vedea pe jos, în fund, ar fi trebuit să-i smulgă unzâmbet superior sau o privire încruntată. M-am înroşit de ruşine,ştiind cât de stupid puteam arăta.Dar nu am primit nimic din partea lui. Cel puţin nimic rău.Îmi întinse mâna, iar eu îl priveam cu ochii mari cât cepele deuimire, întrebându-mă ce naiba avea de gând.
Mă... ajuta?Îşi întinse spre mine, cu palma în sus, mâna elegantă cu degetelungi, iar eu m-am înfiorat toată datorită gestului.Uau. Până la urmă poate că sărutul nu a fost tocmai un lucru rău.Poate că începea să se poarte frumos.
Apoi, dintr-odată, ridică o sprânceană de parcă aşteptarea îlenerva.
M-am încruntat la revederea vechii atitudini arogante.
Oh, nu! Nu-mi faci tu mie favoruri, băiete!Ridicându-mă brusc de jos, mi-am curăţat blugii de praf şi amtrecut mândră, pe lângă el, după colţ.În vreme ce corpul meu reacţiona pozitiv la vederea lui, creieruladopta o politică de toleranţă zero... de acum încolo.
* * *
M-am întâlnit cu William vineri seara după meci. Voiam să-mipăstrez întâlnirea cu William, deşi cea mai mare parte din ultimele douăzile o petrecusem încercând să nu mă gândesc la nimeni altcineva.
Nu era nimic între mine şi Noah.
Nu aveam niciun motiv săanulez întâlnirea cu un tip care nu îmi era încă iubit, doar pentru căsărutasem un alt băiat, cu toate că mă simţeam vinovată pentruasta.William era o relaţie comodă. Iar eu aveam nevoie de aşa ceva. Omeritam.
Trebuia doar să îmi controlez corpul.Ai naibii hormoni.
— Aşa. Aveam de gând să te întreb ceva.Terminam de mâncat pizza, iar William părea că se simţea bine, darera timid.
— Să mă gândesc, am pus degetul arătător pe buze. Da, îmi facsingură toate cascadoriile şi nu, de regulă nu mănânc atât de mult,am glumit şi am luat o înghiţitură de Cola.
— Nu, nu e chiar ceea ce voiam să te întreb.Mă atenţionă cu degetul arătător şi îşi scoase cardul pentruospătăriţa care tocmai se îndrepta spre noi.
— Sunt numai urechi.
— Ai pomenit un băiat cu care personajul tău din monolog eraprietenă. Erau apropiaţi, iar apoi el a devenit ostil faţă de ea.Spuneai că avea un Mustang?Am dat din cap, întrebându-mă unde voia să ajungă.
— Noah Wright are un Boss 302. Mustang Boss 302, sublime el.
Am simţit transpiraţia rece pe sprâncene, dar am dat din noudin cap. Ştiam unde voia să ajungă, dar nu avea să primeascărăspunsurile pe care spera să le primească. Era suficient că îlsărutasem pe Noah pe la spatele lui Zoe, dar nu fusese decât unsingur sărut. Atâta tot. Nu era cazul să mă apuc să-i explic lui William ceva ce nici măcar eu nu înţelegeam.
— Şi?Se aplecă punându-şi coatele pe masă şi încrucişându-şi braţele.
— Care era întrebarea?
Speram că evitarea subiectului ar fi fost un truc atrăgător şi el varenunţa la interogatoriu.Uitându-se într-o parte şi apoi din nou la mine, râse în barbă.
— Am observat că nu şi-a luat ochii de la tine în timpulmonologului. Aţi fost prieteni, tu şi Noah Wright?Ochii lui mari şi verzi ardeau de curiozitate.
— Ce vrei să spui?
Jocul lasă-mă, dar nu-mi da pace devenise floare la ureche.Puteam să fac asta toată noaptea.Dădea impresia că voia să zâmbească, dar de fapt presa şi maimult.
— Monologul era despre el?Mi-am ridicat mândră capul spre el.
— Credeam că monologurile trebuie să fie dintr-o carte sau dintrunfilm.
— Şi al tău din ce carte sau film a fost? îmi dădu rapid replica.Jocul continuu îmi făcea stomacul să salte de atâta râs înăbuşit.
— Va fi totul în eseul meu, am şoptit când ospătăriţa îi adusecardul şi bonul. Dar... Noah nu înseamnă nimic pentru mine, să ştii. Colţurile gurii i se ridicară vesel, mulţumit, speram eu, derăspunsul primit.
Mă luă de mână şi mă conduse afară dinrestaurant, până la maşină. Din nefericire, el conducea, aşa că îmideschise portiera ca să intru în maşină.
— Nu ai fost niciodată la Loop, nu-i aşa?
— Nu.Mi-am pus centura de siguranţă şi am tras cât am putut de multpe picior fusta cu dunguliţe. Cele trei catarame de pe coapsadreaptă luceau în lumina becului de pe stradă, care se reflecta îngeam.
— Ei bine, îţi va plăcea tare mult. Iar ei te vor iubi!Privirea îi alunecă pe pieptul meu, dar o întoarse rapid.
Bruscîmi doream să fi avut pe mine un tricou. Bluza mea cu bretele nudezvăluia prea multe, din fericire, de sub sacoul army şi totuşi măsimţeam de parcă eram dezbrăcată. Dorinţa de a mă acoperi măenervă. Doar dorisem să arăt bine pentru William în seara aceea, nu-iaşa?
Sau poate că nu la William mă gândisem atât de mult când măîmbrăcam.
— Mă vor iubi? Pe minei De ce? am întrebat.
— Pentru că eşti o bomboană de fată.Dădu din cap şi porni motorul.
Cuvintele lui Zoe se întoarseră să mă bântuie: Eu una abia aşteptsă văd ce mutră va face când te va vedea.Am strâns pumnii şi mi-am muşcat buza de jos ca să-mistăpânesc un zâmbet.Mda, tocmai mi-am muşcat buza de jos. Rahat!
Loop se afla pe terenul fermei domnului Benson, situată undevaîn afara oraşului. Fiul său, Dirk, care absolvise liceul în urmă cudouăzeci de ani, a pornit acolo o întrecere de maşini săptămânalăpe un traseu care se întindea în zona eleşteului.
Între timp, Dirkpreluase conducerea fermei şi permitea în continuare desfăşurareaacelor curse pe proprietatea lui, chiar dacă el participa destul de rarla ele. Atâta timp cât el primea preţul biletului de intrare peproprietate, toată lumea putea paria şi se simţea bine, fără niciunamestec din partea sa.
Eram deja pe drumul lung şi prăfuit care ducea la fermă. În modobişnuit, la ora aceea, ferma ar fi trebuit să fie cufundată înîntuneric, dar, cu toate maşinile care se perindau pe acolo, eraluminată ca un vas de croazieră într-o zi de sâmbătă.
— O să parchez aici. Nu te deranjează să mergi un pic pe jos, nu-iaşa? întrebă William.
Maşinile erau aliniate pe marginea drumului şi, pentru că seapropia ora de începere a cursei, locurile de parcare erau puţine.
— Aici e bine.Mă treceau fiori de nerăbdare. Am sărit din maşină, fericită că înpicioare aveam converșii. Nu se prea potriveau la fustă, dar nici nueram genul care să poare tocuri. Pe drumul prăfuit eraupovârnişuri, băltoace şi pietriş.
— Poftim, ia-mă de mână.
William întinse mâna, venind în faţa maşinii, în întâmpinarea mea.Mă opri şi arătă spre maşină.
— Vrei să-ţi laşi geanta înăuntru?
— Nu, s-ar putea să am nevoie de telefonul mobil. O iau eu.Mi-am agăţat de degetul mare una dintre curele genţii în careaveam două din cele trei portiţe de salvare ale mele.
— Să mergem, am ciripit şi am început să merg în pas alert.
În faţa noastră circuitul se despărţea în două rute: una ladreapta şi cealaltă la stânga. Drept înainte era eleşteul. Mirosulgazelor de eşapament îmi umplu nările, iar eu abia îmi struneampasul săltat. Ochii îmi cuprinseră cu nesaţ tot locul şi am văzutfarurile maşinilor parcate lateral, cu faţa înainte, ca să luminezepista.Din fericire pentru familia lui Dirk, eleşteul era departe şi nuputea fi văzut din casă.
De cele mai multe ori, oamenii veneau şiplecau fără să deranjeze familia. Şi pentru că aproape toţi carelucrau în prezent în poliţie fuseseră colegi de generaţie cu Dirk,Loop era văzut mai degrabă ca un tezaur local, nu ca un loc care săcreeze probleme cu legea.
Cursele de maşini erau ilegale, cum la felera şi faptul că îngăduiai organizarea lor pe proprietatea ta, aşa cădacă cineva ar fi vrut să ia măsuri, n-ar fi putut arunca familiaBenson în groapa cu lei fără să nu păţească şi ei ceva.
Era o situaţieconvenabilă pentru toate părţile.Mergeam spre Loop, iar William mă ghidă spre partea dreaptă, undese întrezărea linia de start.
Deja erau două maşini, parcate unalângă cealaltă, iar oamenii se adunaseră acolo ciorchine. Una dintremaşini era a lui Liam, iar cealaltă era a lui James.
—Eve!
M-am răsucit pe călcâie pentru a veni în întâmpinareastrigătului şi am văzut-o pe Zoe venind în goană spre mine.
Aterizădirect pe mine în încercarea de a mă îmbrăţişa, iar eu m-am clătinat,încercând să-mi păstrez echilibrul.
— Hoo! am exclamat. Nu a trecut chiar atâta timp de când nu ne-amvăzut!Amuzându-mă de evidenta ei stare de euforie indusă de bere,ne-am îndreptat poziţie.
Ne împăcaserăm, dar acum mă simţeam prost pentru că măsărutasem cu Noah, ca să nu mai spun că relaţia lor încă mă deranja.Mi-am propus să îmi văd de treaba mea, însă simţeam între noi odistanţă care nu fusese acolo şi nu ştiam cum puteam recupera ceeace avusesem. Poate că o priveam cu alţi ochi sau poate că nu maicomunicam cu la fel de multă lejeritate, însă ştiam că ceva seschimbase.
William ridică un deget şi rosti cu voce tare, afectat, un minut înaintesă se ducă să discute ceva cu un tip din clasa noastră.
—Aia e maşina lui James? am arătat cu capul în direcţia linieide start, unde stătea în aşteptare dârza maşină roşie.Simetria maşinii lui se potrivea în orice mulţime, pe orice drum.Era greu de imaginat să nu respecţi o Camaro. Roţile îi erau atât demari că puteau face maşina să plutească pe apă.
— Da, răspunse ea, strâmbând din nas în semn de dezgust.
— Se întrece cu Liam?
Ce urma să-i facă Liam maşinii lui James avea să fie o tragedieshakespeariană. Deşi nu-l văzusem niciodată pe Liam alergând încurse, auzisem destule. Nu era necinstit, cât nesăbuit şi îl speriacumplit pe celălalt şofer.
— După câte se pare, răspunse ea.
—Credeam că ai spus că Noah te va răzbuna.Mi-am pus mâna pe piept şi am dat din gene.
— Of, mai taci, spuse Zoe prefăcându-se iritată şi luă apoi oînghiţitură de bere. Acesta era planul iniţial, dar Roman a venit înweekend de la colegiu şi a vrut să concureze cu Noah. Acum ştii...vocea i se stinse uşor.
Cel mai bun concurează cu cel mai bun, mi-am spus eu.Din momentul în care auzisem numele lui Derek Roman, nu maiaveam astâmpăr. Era un ticălos de talie mondială. Şi trata pe toatălumea la fel. Ca pe nişte gunoaie. Nu conta că erai bărbat, femeie saucopil. Tânăr, bătrân, bogat sau sărac. Roman se purta de parcănimeni nu era de nasul lui şi nu avea nici cel mai mic respect pentruetică. Juca murdar.
— Unde este Ticălosul?Dintr-odată, neliniştită la gândul că urma să intre în cursă cuRoman, am început să-l caut cu privirea prin mulţime.
— E cu Liam, îi ţine o lecţie.Zoe dădu berea pe gât şi, după cum îşi legăna piciorul, mi-amdat seama că era neliniştită.
— Sunt sigură că Liam nu va face nimic necugetat. Nu are degând să-şi nenorocească maşina. James va fi bine, am asigurat-o eu.
— Puţin îmi pasă.
Ochii ei se uitau peste tot, doar la mine nu.Da. Ce să spun.Speriată de sunetul ca de tunet al motoarelor, mi-am întorscapul spre linia de start şi m-am ridicat pe vârfuri ca să privesc prinmulţime.
Noah era aplecat pe portiera maşinii lui Liam, vorbind cuun şofer care nu se vedea. Părul îi venise în ochi, iar pe buze i secitea un zâmbet relaxat. Felul în care se ridică, cu faţa radiind dezâmbet...Ah, cineva bătea darabana în stomacul meu.
Mă uram pentru faptul că mi se înmuiaseră picioarele. Nu eraacceptabil ca dintre toţi oamenii de pe pământ să mă las afectată deNoah.
Venisem cu William, care arăta şi el foarte bine, mi-am spus.
—Salut!William reapăruse pe la spatele meu şi mă luă pe după gât. Aproapede mine, corpul lui mă încălzea şi mirosea a parfum.Aproape că imploram să simt nişte fluturi în stomac sau oricealtceva, dar nu se întâmplă nimic. Apropierea lui, privirea lui nu mămişcau aşa cum ar fi trebuit.La naiba.
— Salut, i-am răspuns. Mergem şi noi undeva de unde să vedemmai bine?
– Chiar îţi place treaba asta, nu-i aşa?William mă privi cu o expresie amuzată.
— Maşini? Gagici bune? Sigur.Mi-am apropiat sprâncenele într-o expresie de genul dar cecredeai.
— Vino pe aici, mă dirijă Zoe spre partea dreaptă. Noah a parcatchiar lângă pistă. Putem privi de acolo.
Venise aici cu Noah. Aproape că uitasem acest lucru. Bineînţelescă voia să vadă toată acţiunea cu el.
De ce nu. La urma urmei, eu trecusem peste tot ce fusese întrenoi şi dacă el fusese în stare să mă ignore în ultimele două zile,atunci eram şi eu.
Ne-am făcut cu greu drum prin mulţime, pentru că toată lumeaîşi căuta un loc din care să vadă cursa.
Noah se sprijinea de capotamaşinii lui şmechere, de culoare neagră. Cu piciorul proptit în barade protecţie, se juca cu ceva în mână.
Cămaşa neagră cu gulerulrăsfrânt era descheiată, lăsând să se vadă un tricou alb. Şi el, şimaşina arătau furioşi.
— Salutare.Zoe i se alătură şi se sprijini de el.
— Salutare şi ţie.Zâmbi cu gura închisă, înainte să mă privească.Zâmbetul i se topi când îl văzu pe William.
— Salut, amice, îl salută William.
— Salut, ce mai faci?Noah răspunse politicos, dar îşi întoarse privirea prea repede.William îşi dădu seama că întrebarea fusese retorică, deoarece nurăspunse.
Stăteam acolo, încercând să par dezinteresată, privind oriunde,numai la Noah nu. Pentru că începusem să transpir doar amintindu-micum ne înlănţuiserăm corpurile cu doar două seri în urmă, îmifăceam uşor vânt cu reverul de la jachetă.
Vibraţiile apăsătoare dinaer mă făceau să mă gândesc cine ar fi trebuit eliminat din ecuaţiepentru ca atmosfera să fie confortabilă: Noah, Zoe, William sau eu.
Zoe rupse tăcerea.
— Noah, ea este Evelyn Johnson. Salut-o frumos, glumi ea în timpce Noah îşi strecură un braţ pe după talia ei.
Mi se tăie respiraţia.
Mă privi pe sub gene, se uită cum eram îmbrăcată şi ridică uşordin bărbie, înainte să-şi îndrepte din nou privirea la linia de start.
Eu mi-am dat ochii peste cap şi am devenit atentă la locul undese petrecea acţiunea.
—Suntem gata? Un tânăr, care am presupus că era maestrul de ceremonii alcurselor, a cerut tuturor să elibereze pista. Ochii îmi fugiră pe baniicare se plimbau dintr-o mână în alta, în timp ce toată lumea paria.
Bubuitul motoarelor vibră sub picioarele mele şi-mi trimisefiori. Degetele de la picioare tresăriră. La naiba, voiam să particip eula cursă. Uram să fiu doar un spectator şi nu îmi găseam locul denerăbdare.O fată îmbrăcată cu o fustă scurtă cadrilată şi cu o bluziţă roşiebrodată îşi luă poziţia în faţa maşinilor cu mâinile ridicate în aer.
— Pe locuri!
Motoarele se turară făcând mulţimea să aclame plină deentuziasm.
— Fiţi gata!Îşi ridică braţele şi mai sus.
– Start!M-am săltat pe vârful picioarelor să văd cum accelerau pe loc şiaruncau praful în lupta startului.
Ţopăiam plină de nerăbdare şi numă puteam abţine să nu râd cu gura până la urechi. Maşinile trecurăglonţ pe lângă mine, trimiţându-mi o pală de vânt în faţă şi făcându-miinima să bată furtunos.
— Rahat! am auzit în spatele meu.M-am întors şi am văzut-o pe Zoe ştergându-şi bluza.
— Am vărsat bere, bâigui ea.
L-am văzut pe Noah la câţiva centimetri în spatele ei, stăteasprijinit de maşină şi nici măcar nu urmărea cursa.
Toată atenţia luiera asupra mea şi recunoşteam ceva în expresia lui. În acel moment,cursa, William, Zoe, au încetat să mai existe.
Un geamăt abia auzit mi se eliberă în timp ce inima o luă lagalop, iar stomacul mi se strânse.Mă privea la fel cum mă privise în noaptea de miercuri, chiarînainte să mă sărute şi eram sigură că nu-mi imaginasem nimic.
Erafurie amestecată cu suficientă dorinţă cât să-mi facă genunchii să seînmoaie. După felul în care mă ignorase ieri şi azi, când abia dacă seuitase la mine, începusem să mă întreb dacă nu cumva ce seîntâmplase nu fusese decât un vis erotic al meu.Dar nu.Respirând adânc şi luându-mi privirea de la el, mi-am smulsjacheta de pe mine şi i-am aruncat-o lui Zoe.
— Poftim. Pune asta pe tine.
— Mersi.
Cu o mână ţinea cana şi cu cealaltă se îmbrăcă.
Uitându-mă din nou la Noah am observat că respira greu, iarochii îi aruncau flăcări. Acum nu mai era nicio urmă de dorinţă.
Îlprivea pe William, care, după câte mi-am dat seama, mă privea pe mine,dar se uită rapid în altă parte, de parcă fusese prins că privea cevace nu avea voie.
Am simţit din nou nevoia să mă acopăr.Am venit pentru cursă, mi-am reamintit şi m-am întors sprepistă.
James şi Liam nu fuseseră deloc la egalitate.
Ori era Liam cumult în urma lui James, ori James se afla la o distanţă ridicol de mareîn urma lui Liam.
După un minut, oamenii începură să râdă,dându-şi seama că Liam se distra cu adversarul său.
Nu era demirare că Noah nu se uita. Ştia că era o cursă care avea să fiecâştigată uşor. Nu că maşina lui James nu era destul de bună, darLiam avea mai multă experienţă şi făcuse mult mai multeîmbunătăţiri la maşina lui.
La ultima curbă, Liam acceleră, depăşi încă o dată şi trecu liniade sosire în uralele şi fluierăturile mulţimii.
Toţi se năpustirăasupra maşinii lui, iar Liam ieşi cu un zâmbet nătâng pe faţa luiferchezuită.
O tipă îl apucă de tricoul gri şi îşi băgă limba în gura lui.Pfiu.James ieşi uşor din maşină şi imediat se uită spre Zoe care eraostentativ agăţată de Noah.
Piciorul meu se contractă de dorinţa dea lovi ceva, când l-am văzut îngropându-şi faţa în gâtul ei. Ea chicotide plăcere, evident pentru spectacol.
— Urmează Noah.William se scărpina în barbă.
— Roman e grozav. Sper că nu am pariat pe cine nu trebuia.
Ca să fiu sinceră, nu ştiam pe care dintre cei doi ticăloşi aş fipariat dacă aş fi vrut să pun nişte bani jos.
— Toată lumea să elibereze traseul.Am sărit.
Maestrul de ceremonii al cursei dădea startul următoarei curse.
—Noah şi Roman, mişcaţi-vă fundurile la linia de start.
Din senin, această asociere mă neliniştea.