— Așteptarea a luat sfârșit... Mika! spuse o voce de băiat.
— Așteptare? Cine ești? Unde sunt mama și tata? întreb eu, încercând să-mi controlez emoțiile.
— Păi și eu mă bucur să te văd, răspunse acesta amuzat.
— ...mama, tata... încep eu să strig, căutându-i cu privirea, ignorând prezența înspăimântătoare din fața mea.
— Ryu poftește să taci. Ce-ar fi să-i dai ascultare lui Ryu?!
— Ryu? Cine este Ryu? întreb eu, nedumerită.
— Cel ce stă în fața ta, frumușel, nu?! continuă acesta într-un mod arogant să râdă de mine.
— Unde este mama, tata...
— Ține-ți mama de mână și ea te va ghida în continuare.
Spuse asta zâmbind și-mi arătă spre o mână fără stăpân de pe podea. Acea mână era vineție și pe unul din degete avea verigheta mamei. Picioarele mi se înmuiaseră iar aerul mi se oprise în plămâni. Nu puteam spune nimic. Am început să plâng și am luat mâna de jos, făcându-mă toată doar sânge. Plângeam gălăgios, suspinam și căutam cu privirea o cale de scăpare. Mă ridicasem încet în picioare. Clătinându-mă m-am îndreptat spre ușă.
— Nu pleca, nu fi nepoliticoasă. Așa întâmpini tu un oaspete?!
— Mama, mamă, unde ești, ce se întâmplă!?... continui eu să întreb, ignorând faptul că mă așteptam la asta.
— Gata, nu este nevoie să zbieri. Hai să lămurim lucrurile cu calm și în liniște. Maică-ta, taică-tu și acea bunică energică s-au dus acolo unde le este mai bine, fără tine. M-au rugat să-ți transmit această frumoasă scrisoare de adio, spuse și îmi aruncă o hârtie la picioare.
Dragă Mika,
Iartă-ne, această viață a fost crudă cu mica noastră familie.Am vrut să fii fericită, să ai tot ce ți-ai dorit și să trăiești ca un copil normal. Însă am reușit să te facem să suferi. Nu am avut ocazia să te căutăm, am vrut să te întorci acasă dar acel demon s-a întors. Mi-a devorat sufletul, nu mai doream să trăiesc știind că la un moment dat se va întoarce după ultimul lucru de preț. Ai grijă, acea persoană e periculoasă, nu e normală. Pentru el tot ce contează este suferința, din asta se hrănește, pentru el sângele tău îi va fi sursă de existență.
Bagă la cap, dacă citești această scrisoare să știi că persoana de lângă tine nu va închide ochii, orice greșeală de a ta va fi răscumpărată... cu propriu-ți sânge.
Nu știam cum să reacționez. Dacă nu plecam de la început, poate acum eram moartă, și nu mai era nevoie să îndur toate astea. Încercam să îmi dau seama despre ce e vorba, dar rațiunea mea era dominată de senzația de greață și leșin care punea încet stăpânire pe mine.
Acel nebun se puse în genunchi lângă mine și mă privi atent. Brusc mă apucă de obraji și mă trase mai aproape de fața lui.
— Fii atentă. Acum eu sunt stăpânul casei, al tău și al vieții tale. De aceea am decis să jucăm un mic joc. Eu voi face ce vreau, cu cine vreau, iar tu va trebui să îmi dai ascultare. Poți să accepți, ori efectuezi cerințele mele ori va trebui să suporți câteva picături de sânge minus.
— Ce? ...nu vreau, nu pot , nu sunt de acord să intru în această prostie... spun eu mai mult inconștientă.
Nu am apucat să-mi termin propoziția că dispăruse de lângă mine. Am închis ochii ușurată, sper să se rețină acolo unde plecase, așa voi avea răgaz să fug.
Mă ridic în picioare, deși puterile mă lasă, privesc în toate părțile să mă asigur că drumul e liber și deschid puțin ușa. Pe neașteptate o sumedenie de fiori mi se ridică din picioare până-n cap. Durerea ce-a urmat era ireală iar frica infernală. Nu mai aveam putere în picioare și am căzut în genunchi, la picioarele lui Ryu, care apăruse de nicăieri. Am ridicat ochii spre el și am văzut cauza acestor senzații. El ținea în mână un cuțit mare, din vârful căruia curgeau picături roșii, exact ca sângele care curgea din umărul meu stâng. Frica și dezgustul meu de sânge îmi fură mințile și mă lăsase inconștientă pe podeaua scăldată în sânge.
Frigul din cameră mă trezise din somn, mai degrabă leșin. Din sufrageria casei m-am trezit în pod, legată la mâni. Mâna rănită era bandajată dezordonat, acoperind orice doar rana nu. Mâna îmi amorțise și prinsese o culoare vineție, cred că de la pierderea mare de sânge. Era foarte frig și întuneric, cu excepția unui mic firișor de lumină ce străbătea prin o gaură în acoperiș. Acea rază dădea direct spre lama ascuțită a cuțitului, pus pe o cutie. Se pare că eram singură, însă nu știam de ce un nebun cu creier ar lăsa cuțitul lângă mine știind că nu am picioarele legate. Cu puțin efort m-am ridicat de jos și am luat cuțitul. Mi-a fost greu din cauza mâinilor legate la spate dar am reușit. Am poziționat lama ca să-mi fie cât mai ușor să tai sfoara. Când mai aveam puțin și reușeam, exact atunci o bâtă de lemn masiv îmi lovise picioarele pe la spate.
Am căzut cu zgomot pe spate, scăpând cuțitul din mână. Locul lovit durea îngrozitor de tare, amplificând și cea de la mână. Am țipat și mă cuprinse o criză de durere.
— Era vorba să intri în joc, spuse și luă cuțitul de pe podea.
— Și eu am refuzat, răspund printre suspine.
— Nu am spus că-ți dau de-ales.
— Dar... dar...
— Vorbește mai puțin, așa nu te va durea prea tare, spuse și zâmbi diavolesc.
Se așezase pe un scaun, privea cum încercam să-mi schimb poziția și asculta cum suspinam. Parcă îi provoca plăcere. Nu se mișca, doar mă privea, oferindu-mi și mie posibilitatea de-ai vedea trăsăturile bine sculptate. Deși fața lui avea o expresie înspăimântătoare, era totuși frumos. Nu era momentul, dar era greu să nu remarc.
Văzând că nu mă mai mișc a ieșit din transă. Vru să spună ceva dar se oprise. Doar îmi mai aruncă o ultimă privire și plecă.
Observând că lumina de la mica rază scade am realizat că soarele apune. Îmi era din ce în ce mai frig iar de foame nici nu mai zic. Simțeam că stomacul mi-a amorțit deja. Durerea de la braț nu se mai simțea dar simțeam foarte puternic usturimea de la încheieturile, care erau rănite din cauza sforii. Legătura era atât de strâmtă, încât simțeam că-mi oprea circulația sângelui.
Mă tot plângeam de durerea și foamea, de situația în sine. Nu mă asculta nimeni. Nu mă auzea nimeni. Nu avea cine să mă salveze. Ted va primi toată ura mea. Mi-a furat viața și i-a dată unui ticălos. Un psihopat. Credeam că vrea să mă ajute ,dar m-am înșelat.
Am început să mă rog. Dumnezeu este tot ce mi-a mai rămas. Am crezut mereu în El, de-ar fi să sper, aș spera să mă ajute. Să mă ajute să scap de acest coșmar, de această durere.
— Plângi?! se auzi o voce de copil, dintr-un colț al podului.
Am întors capul, căutând sursa de la care venea vocea. A fost o perioadă în care am uit ce mă făcea specială. Dacă nu greșesc, acea voce putea fi a unei jucării. Dorea să o găsesc, sigur mă putea scoate din starea în care mă aflam.
În timp ce eu căutam jucăria, Ryu pătrunse iar în încăpere, nereușind să strig, sperând la un răspuns.
— Ce tot spui acolo?! Te rogi?! Degeaba. Nu fi proastă, nu te dedica celui care are urechi pentru alți oameni. Mi-am trăit cincisprezece de ani din viață rugându-mă, sperând că cineva va veni să mă salveze, dar nu sa întâmplat asta. Am scăpat datorită mie, datorită propriilor mele forțe, am vărsat lacrimi și sânge, atunci am realizat că dacă El nu vrea să mă audă, eu de ce să cred în EL. L-am chemat când am avut nevoie de ajutor și nu a venit...
Îmi scuipa vorbele în fața, trădând ura ce-i încolțise în inimă după ani și ani de rugă în zadar.
— Nu e așa cum crezi. El ne ajută și ne aude pe toți. Fiecare primește ajutorul care i se cuvine, dacă ai făcut rău, nici El nu-ți va da bine...
— Ce știi tu?! spuse aceste cuvinte urlând și privindu-mă agresiv. Îmi era frică că dacă mai scot un cuvânt mă va lovi. Aveam cinci ani, ce rău puteam să fac?! Tot ce am vrut să fac era doar să scap de chin, am vrut să duc o viață normală, mă săturasem să fiu șobolanul de laborator a unui nebun.
— Eliberează-mă și-mi voi ține gură. Voi uita de toate și tu te poți îndrepta. Așa vei putea să duci o viață normală... așa cum ai dorit, încerc să îl înduplec, deși știam că e imposibil să mă lase.
— E prea târziu. Drumul spre o viață normală a fost închis deja. Ted e cel care a semănat răul, el e cel care îl va culege. A vrut să mă facă o bestie, a reușit.
— Ted ?!... care Ted?! întreb șocată de posibilitatea de a fi acel Ted.