Îmi pare rău, dar nu m-am putut abține 👆😹
— Bună. Ce mai zici? — Mă întrebă Jaemin, cu blândețe.
— Bună. — I-am răspuns în șoaptă.
Era duminică, trecuse o zi de la sărutul nostru, iar Jaemin venise să lustruiască mașina. Și totuși, în loc să se pună imediat pe treabă, a decis să-mi facă o vizită surpriză în bucătărie.
Eu i-am dat jumătate din sandvișul meu, iar acum stăteam amândoi la masă, privindu-ne reciproc.
Încă nu-mi venea să cred că mă simțeam atât de bine în preajma lui. Era vorba despre același băiat, pe care, cu doar o zi în urmă, îl uram de moarte? Sau, mă rog, poate nu fusese chiar "ură". Doar că el m-a înnebunit timp de o lună întreagă, făcându-mă mereu să par un plicticos, un băiat al tatei, care nu-i iese niciodată din cuvânt.
Însă, așezat în fața lui în acea dimineață însorită, privindu-l, în timp ce sorbea dintr-un pahar cu apă, observându-l, în timp ce și el făcea același lucru cu mine, mă simțeam în toate felurile, mai puțin plicticos.
Jaemin își întinse mâna spre mine, îndepărtându-mi câteva șuvițe de păr din fața ochilor.
— Iarăși îți lucește părul sub razele soarelui. Niciodată nu am crezut că părul brunet poate fi atât de sclipitor.
M-am îmbujorat.
— Sclipitor... Lucios... — Mi-am lăsat privirea în jos. — Nimeni nu a mai spus asta despre părul meu până acum.
— Este un cuvânt bun pentru a descrie părul cuiva. — Spuse el. — În special dacă lucește sub soare și are cârlionți.
Pentru încă un moment, ne-am pierdut în ochii celuilalt, ne-am admirat chipurile, părul, pielea.
Apoi am început, treptat, să fiu tot mai conștient de sunetele autumnale, provenite din curte. Le auzeam pe Mina, care se arunca peste o grămadă mare de frunze, și pe mama spunându-i să nu o mai facă, pentru că frunzele trebuiau adunate și puse în saci.
— Mai bine ai începe să-ți faci treaba. — Am început să-l sfătuiesc. — Părinții mei ar putea începe să-și pună întrebări.
Jaemin își ridică o sprânceană, continuând să mă privească în ochi.
— Chiar vrei să mă apuc de treabă?
Am ridicat din umeri.
— Ei bine, nu, nu vreau neapărat ca tu să...
— Te gândești prea mult la ce au persoanele de făcut, Renjun. — Îmi spuse, cu același glas mieros.
— Ba nu fac asta. — M-am apărat.
Iar el a zâmbit către mine.
— Serios? Atunci de ce este atât de important pentru tine ca eu să mă apuc de lustruit mașina și de adunat niște frunze uscate? Nici măcar părinții tăi nu par a fi prea exigenți în privința asta.
— Ascultă. — I-am spus, îndreptându-mă de spate. — Doar pentru că spun că, dacă te afli în casa cuiva pentru a munci, drept pedeapsă pentru că ai pus semințe de marijuana în ghiveciul unei profesoare, ar fi bine să te pui pe treabă cât mai repede, asta nu mă face să fiu nici ciudat, nici fraier, cu atât mai puțin plictisitorul fiu al directorului, care nu are nimic mai bun de făcut decât să...
— Renjun, Renjun. — Jaemin îmi strânse mâinile între ale sale. — Cine a spus vreodată că ești un fraier, un ciudat sau orice ai menționat mai devreme?
"Tu", am vrut să-i răspund, amintindu-mi de conversația dintre Shin Hoseok și el, avută în baia școlii.
Bine, poate nu a folosit întocmai acele cuvinte, dar putea foarte bine să fi gândit astfel.
— Păi tu... Acum o săptămână, când eu am ascultat...
Dar nu am putut să-mi termin fraza, căci Jaemin îmi prinsese chipul între palme. Acum, ochii săi ciocolatii, pătrunzători, erau fixați asupra alor mei.
— Nu ești plicticos deloc, Renjun. — Mi-a șoptit, cu o răgușeală în voce.
Am încercat să-i vorbesc, însă cuvintele nu-mi mai ieșeau pe gură.
El și-a scuturat capul și a zâmbit.
— Știi? Mi-ar fi plăcut să fi îndrăznit să ți-o cer eu.
— Să-mi ceri ce?
— Să mă însoțești la bal.
Pieptul mi s-a umplut de fericire.
— Te-ai gândit să-mi ceri să-ți fiu partener la Marele Bal de Toamnă?
El încuviință.
— Dar am crezut că nu ai accepta. Păreai a mă urî atât de mult.
— Să te urăsc! — Am exclamat, râzând.
M-a privit, cu un zâmbet strâmb.
— Greu de crezut, nu? Oare cum am ajuns la concluzia asta? — Mi-a vorbit, pe ton sarcastic.
Am roșit. Mă simțeam din ce în ce mai bine. Poate că am fost cam susceptibil cu el...
L-am lovit ușor cu piciorul, pe sub masă.
— Și Swiss Somi ce e? A doua ta opțiune?
Jaemin a ridicat din umeri.
— Ea a fost cea care m-a invitat. Doar nu era să-i spun că nu. În plus, cred că ăsta a fost un mod bun de a te face gelos, nu?
— Vrei să spui că ai acceptat s-o însoțești la bal pe cea mai frumoasă fată din liceu, doar pentru a mă face pe mine gelos? — L-am întrebat, surprins.
— Am acceptat s-o însoțesc la bal pe fata pe care unii o consideră a fi cea mai frumoasă, pentru a te face pe tine gelos. — Mi-a răspuns. — A funcționat?
— Oh, nu, nicidecum! — M-am grăbit să-i răspund. — Aproape că nici nu m-am gândit la asta până acum.
Jumătate de oră mai târziu, Jaemin și cu mine încă stăteam de vorbă în bucătărie, până când am auzit-o pe Mina urcând scările. Însă deja mă resemnasem de la a-i mai aminti că venise să muncească.
Poate că avea dreptate. Poate uneori chiar luam lucrurile mult prea în serios. Și apoi, ce-mi păsa mie dacă Jaemin lustruia sau nu mașina? Tot ce-mi doream acum era să mă pierd în ochii lui.
Și tocmai asta făceam, când Sicheng a intrat în bucătărie. Văzându-ne pe amândoi la masă, și-a mărit ochii, uimit.
— Bună? — A ezitat să ne vorbească.
— Bună, Sicheng. — L-a salutat Jaemin.
Eu i-am zâmbit. Ardeam de nerăbdare să-i povestesc lui Sicheng ce mi se întâmplase cu o zi în urmă.
— Ia-ți un scaun.
Sicheng îmi urmă ordinul și se așeză.
— Ascultă, eu am venit pentru că... Îți mai amintești despre ce am vorbit, legat de Lee Jooheon? Încă mai vrei să mă ajuți cu asta?
— Cu ce anume? — Întrebă Jaemin.
Așadar, am fost nevoiți să-i explicăm totul, de la condiția impusă de mama lui Sicheng, până la invitația lui Pat și ideea mea de a-l ruga pe Zâmbăreț să o convingă pe mama prietenului meu că Jooheon și fiul ei ar trebui să meargă împreună.
— Nu este o idee strălucită, știm. — I-a zis Sicheng, astupându-și gura cu mâna, de parcă nu l-aș fi putut auzi oricum.
— Hey! — I-am strigat, indignat.
Jaemin stătu pe gânduri.
— Nu vrei să mergi cu Pat? — Sicheng i-a aruncat o privire fulgerătoare, iar Jaemin a ridicat din umeri. — Bine, atunci du-te cu Lee Jooheon. Nu prea știu cine este, dar presupun că e o opțiune mai bună.
— Își construiește un fort în curtea din spate. — Se grăbi Sicheng să spună.
— Sicheng... — Am încercat să-l liniștesc.
— Nu, gata, nu mai vreau să trăiesc cu gândul ăsta chinuitor de a merge cu Pat la bal. Asta este cea mai bună și, de altfel, singura soluție. — M-a întrerupt. — Îl vei suna pe Zâmbăreț, Renjun? Te rog?
Cum reușesc mereu să ajung în situații ca asta?
Totuși, nu puteam nega că mă simțeam bucuros, întrucât eram pe cale să rezolv problema lui Sicheng.
Am adus pe masă telefonul fără fir și agenda tatei, plină de numere de telefon ale profesorilor, elevilor, vecinilor.
În timp ce introduceam cifrele numărului Zâmbărețului, Sicheng îmi strângea atât de tare încheietura, încât am crezut că o va rupe.
— Să nu cumva să vorbească despre asta în fața clasei! Spune-i... Spune-i că i-ar răni sentimentele Valului Ucigaș Pat.
— Bine, bine. — I-am șoptit, iritat. Nici nu începu să sune bine telefonul, iar vocea Zâmbărețului deja îmi răsuna în urechi.
— Alo?
Mi-am dres glasul.
— Bună ziua! Aș putea vorbi cu Zâmbăreț... Adică... Aș putea vorbi cu domnul Ramsden?
Dat fiind faptul că urma să-i cerem o favoare, am crezut că ar fi indicat să îi spun numele adevărat. Însă profesorul a spus:
— Zâmbărețul la telefon.
— Oh, bună ziua. — I-am spus. — Sunt Huang Renjun.
— Bună, Renjun. — Era ciudat, dar bărbatul nu părea câtuși de puțin surprins că l-am apelat. — Vrei să vorbim despre tema ta? — M-a întrebat, binedispus.
— Ăm... Nu, nu. — Am negat. — Este vorba de ceva personal.
— Chiar așa? — A întrebat imediat Zâmbărețul.
Am roșit, în timp ce Sicheng și Jaemin se abțineau să nu râdă.
— Ei bine, da, deși nu este chiar despre mine, ci despre Dong Sicheng și Lee Jooheon.
— Da?
— Îi cunoașteți? — L-am întrebat, timid. Normal că-i cunoștea.
— Da. — A repetat.
— Păi... Chestia este că... Ei vor să meargă la Balul de Toamnă împreună.
— Sună foarte bine. — Aprobă Zâmbărețul. — Știam eu că vor ajunge să se îndrăgostească.
— Da... Problema este că mama lui Sicheng i-a spus că trebuie să meargă cu prima persoană care îl invită și deja a făcut-o cineva. Și ne gândeam că...
— La ce v-ați gândit? — Întrebă Zâmbărețul.
— Ne-am gândit că dumneavoastră ați putea s-o sunați pe mama lui Sicheng și...
— Și ce?
Am înghițit în sec. Zâmbărețul și întrebările lui făceau totul mai dificil.
— Și poate o convingeți dumneavoastră, dat fiind faptul că i-ați cuplat ca parteneri, în laborator...
— Oh! — Exclamă Zâmbărețul, înțelegând în sfârșit. — Desigur.
— Vă mulțumesc! — Am exclamat, ușurat.
— Nu este nevoie să-mi mulțumești, Renjun. — Nu părea a dori să închidă, iar pentru o clipă am avut impresia că-mi va spune: "Știi, am emoții. Te-ar deranja dacă am face o mică repetiție? Tu vei fi eu, iar eu voi fi mama lui Sicheng". Însă, din fericire, mi-a spus doar — Îmi dai numărul de telefon al lui Sicheng?
Și i l-am dat.
— Încă ceva... V-am ruga să nu afle nimeni altcineva până la bal. Valul... Vreau să spun, acea persoană s-ar simți devastată.
— Bineînțeles. — A aprobat Zâmbărețul. — Sunt un maestru în ceea ce privește arta subtilității.
Am ezitat dacă să-i spun sau nu că oricine se autoproclamă "un maestru al artei subtilității", cel mai probabil nu este.
— Vrei să te sun din nou, ca să-ți spun cum a mers totul?
— Nu! — Am exclamat, brusc. — Adică... Nu, nu este nevoie. Vom afla de la mama lui Sicheng, sunt sigur.
— Bine atunci. — A răspuns el. — La revedere.
— La revedere. — I-am răspuns, lipsit de vlagă, și am închis.
Apoi, într-un gest dramatic, m-am lăsat să cad pe covor.
— La naiba, mă înfioară gândul că Zâmbărețul are numărul meu de telefon. — A strâmbat Sicheng din nas.
I-am aruncat o privire, încruntat.
— Crezi că eu nu mă simt înfiorat, pentru că am fost cel care l-a sunat? — L-am întrebat, sarcastic. — Este posibil să am coșmaruri pentru tot restul vieții.
— Îți mulțumesc, Junnie! — A exclamat el. — Ești salvatorul meu.
— Știți, n-aș vrea să mă bag aiurea, dar... — A intervenit Jaemin. — Dar Lee Jooheon știe că îl va însoți pe Sicheng la bal?
Sicheng și cu mine ne-am întors unul spre celălalt, cu ochii măriți.
Iar atunci l-am convins pe Jaemin să-l sune pe Jooheon și să-i spună că, dintr-o sursă sigură, a aflat că Sicheng va merge cu el la Balul de Toamnă, dacă îl va invita. Bineînțeles, băiatul se bucură.
Ba chiar exista posibilitatea ca el să se fi îndrăgostit de Sicheng acum mulți ani. Acum serios; Ce băiat, care l-ar putea vedea prin curte în fiecare zi, nu ar face-o?
Nu vă voi plictisi prea mult, povestindu-vă cum a decurs discuția. Singurul lucru memorabil s-a întâmplat când Jaemin a întrebat-o pe mama lui Jooheon dacă băiatul poate vorbi cu el, iar femeia i-a răspuns: "Așteaptă o clipă să-l chem. Este în fortul lui.", ceea ce, foarte probabil, l-a făcut pe Sicheng să regrete că a acceptat vreodată, însă deja era prea târziu.
Și bineînțeles că, în tot restul zilei, eu și Jaemin am făcut glume pe seama prietenului meu, repetând: "O clipă, este în fortul lui".
— De ce pari atât de îngrijorat, Renjun? — M-a întrebat Minho, managerul turei de noapte de la Cafeneaua Clopoțel.
— Așa par? — L-am întrebat, cu o fărâmă de glas.
Era miercuri noapte, iar eu așteptam la micul geam, pentru a oferi comenzile, cu domnul Minho alături.
Eu eram singurul angajat cu care el era de acord să muncească. Domnul Minho era de părere că ceilalți sunt mult prea nebuni și iresponsabili ca să se țină de treabă. Deci doar eu îi eram simpatic. Și în timp ce alți angajați stăteau la casele lor sau prin oraș, lipsiți de griji, eu îmi pierdeam vremea aici.
Cam asta este nevoie să suporte cineva care are reputația mea de băiat serios.
— Sper că nu ți se întâmplă nimic rău. — Îmi răspunse el, însă fără prea mult interes în glas. Cea mai mare nenorocire pe care o poate păți este ca unul dintre angajați să aibă probleme personale și acestea să-l afecteze în timpul programului, ceea ce ar putea duce la neglijarea sarcinilor pe care le are de îndeplinit.
Am afișat un zâmbet liniștitor.
— Nu, mă simt bine.
De fapt, mă gândeam la Jaemin. În puținele zile care trecuseră de la sărutul nostru, o făcusem de multe ori. Chiar în acest moment, îmi aminteam cum îl priveam ieri, când am fost la el acasă, în sufragerie, pentru a învăța împreună. Amândoi stăteam întinși pe canapea, fiecare într-un capăt, cu piciorele noastre încolăcindu-se. Părul îi stătea la fel de zbârlit, ca de obicei. Chiar și când citea ceva, chipul său continua să fie expresiv. Sprâncenele i se împreunau, ochii i se plimbau în ritm alert de-a lungul paginilor, buzele i se mișcau în timp ce citea, fără a scoate vreun sunet.
— Renjun! — Mă atenționă domnul Minho.
O mașină tocmai se oprise lângă aparat, iar butonul se aprinse, semn că persoana era gata să comande.
— Îmi pare rău. — Am bâiguit. Am apăsat și eu butonul interfonului. — BineațivenitlaCafeneauaClopoțelCeațidorisăcomandați? — Credeți-mă, și voi ați spune-o la fel, dacă ați fi nevoiți s-o repetați de atâtea ori într-o zi.
— AșdorioColavărog. — Mi-a răspuns o voce, de pe cealaltă parte.
Oh, minunat, un glumeț. Când își va da lumea seama că nefericiții ca mine, care lucrează într-o cafenea, nu prea mai înghit multe dintre glumele de genul?
Domnul Minho a pus un pahar de Coca Cola într-o punguță, alături de un pai ambalat, apoi mi le-a dat mie. Am scos capul pe micul geam.
— Face nouăzeci de cenți, vă rog.
Jaemin îmi zâmbi.
— Ah, fir-ar. — Am spus, fără să-mi dau seama. — Chiar mă gândeam la tine.
— Serios?
Apoi am roșit și am luat dolarul pe care mi l-a întins, întorcându-mă spre el, pentru a-i da restul.
— Mersi, amice. — Mi-a spus, ridicând tonul. — Ai un mod excelent de-a aborda clienții. Sunt sigur că te așteaptă un viitor strălucit aici. Ah, apropo, arăți adorabil îmbrăcat cu uniforma aia.
Apoi se îndepărtă, cu viteza luminii.
Mi-am acoperit zâmbetul cu mâna. Simțeam privirea domnului Minho arzându-mi ceafa. M-am întrebat unde se ducea Jaemin. Oare pe la bibliotecă? Sau undeva cu Shin Hoseok?
Interfonul a sunat iarăși.
— Alo? — Am răspuns, din instinct.
— Renjun! — A strigat domnul Minho, exasperat.
Persoana din mașină izbucni în râs.
— Bună! — Îmi strigă Jaemin, din nou. — Îmi pare rău de deranj. Credeam că stau la coadă la cafenea, nu că am nimerit la o reședință privată.
Fără să-mi mai pese de furia pe care domnul Minho o desprindea în spatele meu, am început să râd.
Jaemin a mai cerut încă o Cola, iar eu am continuat să zâmbesc, după ce i-am dat-o și i-am privit mașina îndepărtându-se.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Renjun. — M-a apostrofat domnul Minho. — Credeam că pot avea încredere măcar în tine și că nu-ți vei chema iubitul în vizită, la locul tău de muncă.
— Iubitul meu! — Am exclamat, uluit.
Mi-am ridicat privirea în tavan și m-am holbat la oglinda imensă, pe care domnul Minho o montase acolo pentru angajați. Desigur, îmi purtam uniforma în stil militar, iar părul îmi stătea în toate direcțiile, din pricina pălăriei idioate, pe care eram obligat s-o port, dar obrajii îmi erau roșii, iar ochii îmi luceau.
— Iubit? — Am repetat, vorbindu-mi mie însumi. Dintr-odată, oricât de oribilă ar fi fost costumația mea, m-am simțit împlinit, fericit, frumos.
În noaptea aceea, am visat că doi zidari ridicau o construcție deasupra dormitorului meu. Îi puteam auzi strigând unul la altul, în timp ce-și foloseau uneltele. Unul dintre ei suna ca Jaemin, iar celălalt părea a fi Hoseok.
"Nu, aici! — Îi spunea zidarul Jaemin celuilalt. — Vreau să-l vadă când se trezește."
"Este un gest într-adevăr romantic. — Spunea zidarul Hoseok, cu greu. — Dar chestia asta cântărește o tonă."
"Bun, așa e bine. — Aproba zidarul Jaemin. — Încă ai mănușile pe mâini, da? Nu trebuie să lăsăm amprente."
M-am răsucit în pat și am căzut într-un somn profund.
În ziua următoare, stăteam la masă, în fața unui bol cu cereale, semi-adormit. Deodată, am auzit un strigăt al tatălui meu.
— Ce naiba este aia din grădină?
Mama și cu mine ne-am privit preț de două secunde. Ea i-a înmânat un biscuit lui Eunwoo, apoi am mers amândoi în sufragerie.
— Ai spus că este ceva în grădină, dragule? — A întrebat mama.
— Uitați-vă! — A exclamat tata, indignat. — Uitați-vă la monstruozitatea care se află pe peluza noastră!
Mama privi peste umărul lui.
— Dar de unde o fi apărut acolo?
Tata a început să gesticuleze.
— Nu am idee ce e, darămite cum a ajuns aici! Dar ce vom face cu ea? Cred că deja s-a afundat în iarbă. Probabil va dăuna pământului... — Tata m-a privit. — Cumva zâmbeai?
— Nu, nicidecum. — Am răspuns repede și m-am apropiat mai mult de fereastră, acoperindu-mi fața cu perdeaua.
Obiectul imens de pe peluza noastră era uriașul clopot, care, cu doar câteva ore înainte, era montat deasupra acoperișului Cafenelei Clopoțel.