m
a
g
neziu.
m
a
g
nolie.
eternități.
nu mai pot să îndes răsăritul printre coaste.
nu mai e loc.
nu mai e loc.
nu mai e loc.
am atâtea colțuri de stele acolo
atâtea eu-uri care
se izbesc de tavan
nopți alergice la polen și veșnicie
că mi-e frică.
mi-e frică să nu fiu doar o clonă
a răsăritului.
știi,
când mi-ai zis prima dată că exist
că sunt atât de frumoasă cu toate valurile care se izbesc de pereți
și castelele de nisip pe care ți le construiesc pe schelele
umbrelor
că sunt
respirabilă și încerc
de fapt
să nu devin aer
și să nu scriu despre aer
despre praful de vid pe care
îl deshidratezi la tâmple
în colțuri de stele sub coaste
și în numere
a-matematice
și a-lumină
mi-am dat seama ca sunt și eu
de fapt
o respirație
că am atâtea infinituri în ochi
că am atâtea trepidații de grădini printre degete
de nu mai am nevoie
să mă reinventez
nu mai am nevoie de
m
a
g
nolii
și
m
a
g
neziu.
ca să fiu.
și nu te-am crezut la început.
știi că nu te-am crezut.
nu am atâtea secunde pe vârful buzei
negre
ca să te pot crede
să fiu fericită
să mă arunc de pe soare
ținându-te de mână
pasăre fără aripi ce ești.
ce sunt.
ce suntem.
nu te-am crezut
pentru că
am alte noduri pe linia timpului.
alte cuvinte pe linia echilibrului
dintre ochi.
alte aripi
din vată.
pentru că am nevoie de ele
doar ca să ma șterg de praf.
nu sunt stea.
doar
o eternitate cu personalități multiple.
pentru că fiecare stea dintre atriile mele
are vocea ei.
fiecare tăcere dintre bucățile de mine
are perfectul lui.
fiecare eu are alt cer
și alte șoapte
și alte lumi
de alge
și hohote de timp
pentru că fiecare soare din mine
a fost rănit
și s-a stins
iar acum sunt doar multitudini
de universe
paralele
cu același sistem nervos
și cană de ceai.
același univers cu vertebre în care
ascund
sarea din orizont.
același copil de pirită
care se îneacă în clipe moarte
și cripte de constelații.
același copil
alergic la eternitate.
dar oare doar atât?
12:15, 5 octombrie.
copil de timp.