Unde soarele nu răsare

Capitolul patru

Cosmo

•••

    — Cosmo, fii sincer.

    Inspir adânc, mai mult frustrat decât orice altceva. Mă irită faptul că nu îi pot spune Alizei despre ceea ce s-a întâmplat cu două seri în urmă. Pur și simplu, nu consider că mă aflu în postura să vorbesc despre acea... despre Matahari, sau despre ceea ce a vrut să facă (și ceea ce ar fi reușit dacă eu nu m-aș fi aflat prin preajmă). Cum aș putea să îi spun că era să asist la o sinucidere? Ar suna mai mult decât deplasat sau cel puțin, îngrijorător.

     — Sunt bine, Aliz. Cred că îmi este încă somn.

     Nu mint, chiar îmi este încă somn. 

      — Încă ai probleme cu somnul? Ai spus că ai trecut de faza aia, Cosmo. 

      Mă încrunt subtil, simțindu-mă în pericol de a trece la un alt subiect pe care eu nu îl simpatizez. Urăsc să aud cuvinte precum "faza aia". Am un motiv pentru care nu mă simt în stare să închid ochii mai mult de patru ore pe noapte, dar nu este datorită unei "faze" ci datorită propriei mele prostii.

     — Exact, totul este perfect acum. Aseară... pur și simplu nu am avut somn. 

       Asta este o minciună. Nimic nu e perfect și nu va mai putea fi perfect vreodată. Fiindcă în el se ascundea perfecțiunea, iar acea perfecțiune a dispărut de ceva vreme.

      — Să spunem că te cred, bolborosește roșcata, apoi își drege vocea. Apropo, duminica asta trebuie să ieșim la un restaurant sau ceva. Kriss nu a fost prea încântată, atunci când a aflat că ți-ai petrecut ziua de naștere la fel precum orice altă zi comună, spune mai apoi și eu îmi dau ochii peste cap.

       — Ziua mea de naștere este o zi comună. Nu înțeleg de ce majoritatea tind să facă o mare zarvă despre zilele de naștere. 

       — Spune-i tu asta lui Kriss. Să văd dacă mai ai aceeași părere atunci când îi vezi fața, glumește și îmi face cu ochiul, iar eu doar aprob din cap, cu toate că nu prea am niciun chef să ies la cină cu roșcata și iubita ei.

     Mă voi simți din nou a treia roată la căruță. Dar nu prea am nici timp, nici energie să mă împotrivesc lui Kriss. Poate fi un adevărat monstru atunci când nu îi iese ceva.

       — Data viitoare mergem unde vreau eu, Matahari. S-a înțeles?

      Îmi duc instinctiv privirea către vocea pe care tocmai am auzit-o, simțind un nod ciudat în gât, auzindu-i numele. Nici nu îmi pot da seama atunci când picioarele mele ies de după tejghea, apropiindu-se doar în câțiva pași de brunetă. De data asta nu mai este singură, dar nici însoțită de vreun bărbat solid. În schimb, are în dreapta sa un băiat puțin mai înalt decât mine. Pare de aceeași vârstă, sau poate puțin mai mic decât mine. 

        — Vă... vă pot ajuta cu ceva? 

     Se întâmplă mai multe lucruri ciudate, în același timp. Primul: mă bălbâi fără vreun motiv, poate fiindcă îmi aduc aminte exact de ceea ce s-a întâmplat acum două zile. Al doilea: mă prefac fără să mă gândesc că este prima dată în viața mea când o văd pe brunetă. Al treilea: Matahari nu își mai întoarce de data asta privirea înspre mine, ci continuă să își odihnească ochii pe rafturile din fața sa de parcă nici nu mi-ar ști vocea.

       — Oh, momentan doar ne uităm prin jur. Prietena mea tinde să ajungă aici, nu prea am idee de ce, blondul de lângă Matahari răspunde și zâmbește slab, iar eu nu pricep de ce nu mă simt în stare să îi întorc zâmbetul sau măcar să îi arunc un zâmbet de fațadă.