Unu

69 9 1
                                    

Ora 5:22 dimineața. Alarma mea era setată pentru a mă trezi exact la șapte, însă în ultimele câteva zile mă tot trezeam la 2:22, 3:22, 4:22 sau 6:22. Însă poate aveam o alarmă pornită la orele astea fără să-mi dau seama, sau poate primeam notificări pe telefon care mă trezeau brusc iar apoi dispăreau? Nu este atât de bizar precum cum sună.

Și desigur, nu mai puteam dormi, deși ochii mă usturau și lăcrimau, așa că m-am ridicat din pat și am pornit către bucătărie ca să dau drumul la aparatul de făcut cafea, iar apoi am ridicat jaluzelele.

Era aproape beznă totală afară, o singură mașină îndreptându-se spre dreapta. În rest, totul era rece și liniștit, de parcă nimeni nu trăia în micul Greenwich. Asta era partea bună în faptul că nu aveam somn la orele astea ale dimineții. Liniștea și atmosfera somnoroasă.

Câteodată simțeam mici fiori peste brațele mele, de parcă eram atins de niște degete reci ca geața ale unei entități invizibile.

Câteodată mă îngrozeam atât de rău cu propria imaginație, încât trebuia să aprind toate luminile și televizoarele din casă. Asta se întâmplase și în această dimineață, iar acum vocea reporterului de la știrile de dimineață părea că șoptește în bucătăria în care îmi beam cafeaua și citeam.

Niște cuvinte îmi atraseră atenția către lumina televizorului umplând camera într-un voal albastru.

Șeful poliției din Capitală a fost găsit mort acum câteva ore în propria reședință. Reporterii de la fața locului spun că nu a fost vorba de un accident sau de o moarte naturală, ci de o sinucidere. Mai multe detalii o să aflați pe parcursul zilei.

Am sorbit din cafea și mi-am întors atenția înapoi la cartea pe care o citeam.

La ora șase mi-am făcut un duș, m-am îmbrăcat și urcat în mașină, ca să mă îndrept deja spre muncă, deși colegii mei aveau să vină doar în jurul orei șapte sau opt. Când m-am pornit, era încă puțin întunecat afară, iar reapirația îmi scotea aburi în dimineața de început de toamnă. E cam rece pentru luna octombrie, un gând involuntar îmi răsări în cap în timp ce ieșeam din parcare.

În timp ce mă apropiam de centru, cei câțiva zgârie-nori se hotărâseră să iasă din ceață și să se lase observați.

Mi-am scos cheile din buzunar, dând să deschid ușa biroului pe care scria cu litere mari "Detectivii Haan & Jones", dar apoi m-am gândit să încerc întâi clanța. Și era deschis, desigur.

Jay Jones, un bărbat înalt cu părul blond, scurt, căuta ceva între foile din sertarele unui birou.

- 'Neața.

Se întoarse brusc către mine și mai multe foi îi zburaseră dintre degete, de parcă bărbatul ar fi fost mijlocul unei tornade.

- Nu m-am speriat, m-am prefăcut doar, râse el.

Mi-am dat jos jacheta și eșarfa, așezându-le pe un cuier.

- Ce cauți?

- Ah, nimic important, doar... pozele pentru cazul doamnei Pearson.

Am oftat și m-am îndreptat spre un dulap, deschizând al treilea sertar și săpând printre mai multe foldere, până l-am găsit pe cel portocaliu, de plastic, pe care numele "Pearson" era scris.

- Poftim.

Bărbatul mă privi cu ochii mari.

- Auzi, când ai timp hai pe la mine acasă să mă ajuți să-mi găsesc perechile la șosete, chicoti el.

Am zâmbit.

- Pur și simplu te-am văzut acum o săptămână punându-l acolo, nimic mai mult.

-------

Stăteam pe scaun în biroul meu, cu un sentiment de neliniște în corp. De parcă aș fi uitat aragazul pornit. Uitasem cu siguranță ceva sau aveam ceva de făcut, însă nu știam ce.

Avusesem des acea senzație în ultimele zile. Poate era deprivarea de somn făcându-mă să mă simt ciudat, nu ar fi fost o noutate.

Aș mai fi stat îngândurat, răscolind printre agende să văd dacă nu mi-a scăpat o programare, dacă nu aș fi auzit o bătaie insistentă la ușa biroului. Un tânăr practicant intră pe jumătate în cameră:

- Domnule Haan, e cineva aici care vrea să vă vadă.

- Spune-i să intre, am răspuns eu.

Băiatul se întoarse împrejur și veni înapoi după câteva momente, deschizând ușa pentru o femeie în vârstă cu părul alb, creț, îmbrăcată într-un palton roșu închis.

- Bună dimineața, cu ce vă pot ajuta? am întrebat, băgând câteva dosare într-un sertar.

Femeia se așeză pe scaunul din fața biroului și-și puse poșeta pe coapse.

- Fiul meu a fost ucis acum câteva zile. George Roth, era șeful poliției.

- Ah, condole-

- Vreau să mă ajutați, să găsiți persoanele responsabile. Au spus că s-a sinucis și probabil nu vor investiga în continuare.

Am scos un pix și am început să-mi notez.

- Însă dumneavoastră știți că nu a fost asta.

- Sunt sigură.

- Ați spus persoanele, nu-i așa?

Dădu din cap.

Inițierea (Yaoi/BoyxBoy)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum