Descrețiri de Dimineață

Orizont

Eram copil și învățam la școală
Despre natură - legi și fenomene,
Despre copaci - misterele dintr-o petală
Despre cunoașterea din lumea materială,
Iar ora de științe se scurgea alene.

Învățătoarea povestea cu zel,
Era dorința ei să înțelegem,
Dar în căpșorul meu de prichindel
Se creiona năstrușnic gând de-un fel
Cum regula naturii de-ar fi noi să alegem?

"Dar nu putem", spunea învățătoarea
De parcă-mi cunoștea chiar al meu gând,
"Noi nu putem influența culoarea
Pe care-o are cerul când senină-i zarea,
Și nici parfumul sau al florilor veșmânt."

Ah... cum ar fi, totuși, să pot?
Îmi străbătea ființa gândul tainic...
În mintea mea suna candid un clopot,
Imaginația îmi dădea în aprig clocot
Căci mă vedeam al legii dirijor și crainic.

Colegul, ascultând cuvintele abile,
Mă vede că visez, și-mi dă un ghiont...
"Lumina soarelui pătrunde în pupile
Distingem mii de metri când senine-s zile,
Dar haideți să vorbim despre-orizont.

Priviți pe geam, vedeți, în depărtare,
Cum parcă cerul se coboară-n jos
Și parcă solul se ridică-n zare?
Dar unde se unesc, formează oare
un loc unde s-ating? Ar fi frumos.

Să știți că linia e imaginară,
Si niciodată solul nu atinge cerul...
Chiar dac-ar fi să mergem spre unde el coboară,
Pe cum ne-apropiem, se-ndepărtează iară,
Și trebuie mereu să înnoim reperul."

Îmi amintesc acum, zâmbind în minte,
Că am crescut crezând ce mi s-a spus...
Dar mai târziu, în Biblie citind, am luat aminte
La definiția unui orizont descris în altfel de cuvinte:
Un orizont al vieții veșnice de sus.

Există undeva un strop de slavă,
Un loc unde văzduhul coboară-n puritate
Și se unește cu ființa, chiar dacă-i tină slabă.
Prin pace sfântă ce cuprinde inima de-i albă,
Când Dumnezeu coboară, El face unitate.

În ale noastre inimi este-un templu
Pe care Însuși Creatorul l-a zidit
Când a țesut pe om, un plan măreț și amplu,
I-a dat un trup complex, croit din lutul simplu,
De Duhul Său cel Sfânt să fie locuit.

Totuși, acum, există o problemă:
Vrem orizontul singuri, și truda e în van,
Știm că ceva există, simțim a slavei trenă
Dar știința nu răspunde, rămânem în dilemă:
De ce se tot departă peisajul diafan?

Păcatul nost' ne pune o barieră
Degeaba orizontul s'atingem noi tânjim
Pământul mocirlos cu cerul nu aderă
Atât e de departe, parcă-ntr-o altă eră
Și n-avem cum s'ajungem, și linia nu găsim.

Dar dacă Îl chemăm, Isus coboară cerul,
Ne-aduce la dumnezeiasca Lui sorginte...
Cuprindem orizontul, când înțelegem adevărul:
De Îl chemăm pe Domnul, vom desluși misterul,
Hristos va fi în noi, nădejdea slavei sfinte.

Toată cinstea, și gloria, și mărirea
Să-I fie aduse-n veci lui Dumnezeu!
Căci El, prin fiul Său, Isus, și-a arătat iubirea
Ne-a dat un orizont, și cerul moștenirea
Și ne-a unit cu El, să n-avem apogeu.

---
Toată slava și cinstea I se cuvin și sunt ale Domnului!
Amin!