JOCUL VULPILOR. Cronicile Taberei Kazdin volumul 2

Capitolul 25

Abberney

- Te rog, vino cu mine!

- Nu. Mă descurc!

- Abberney!

- Am spus că mă descurc, Lacoste!

Ah, cât îl urăsc când se încăpățânează așa!

Degete puternice mi se încleștează pe încheietură, oprindu-mă cu forța în loc.

- Leah Abigail Abberney!

Uau. Îmi iau un moment de pauză ca să apreciez faptul că mi-a reținut numele întreg. Apoi îl pleznesc peste braț enervată.

- N-am nevoie de ajutorul tău, Lacoste!

- Nu vreau să te ajut, ființă căpoasă ce ești! Vreau doar să mănânc ceva pe drum, și tu ai rucsacul ăla plin cu mâncare!

Îmi scapă un hohot de râs și simt că mânia mi se evaporă ca un abur.

- Ah, bine-nțeles. De ce oare mi-am imaginat că vrei să faci o faptă bună?

- Chiar așa, Abby, de ce? Am eu mutra unui om care face fapte bune?

Da.

Sau poate că nu, dar asta-i irelevant pentru mine. Eu știu că Viktor are o pasiune pentru lucruri stricate și animale rănite. Și nu pot să-l suport când încearcă să facă și cu mine la fel.

- Domnișoara vine cu mine! îi strigă băiatului de pe capra trăsurii, împingându-mă prin ușa deschisă. Spre Valea Arinilor!

Se așează pe banchetă lângă mine trăgând ușa cu zgomot, și ne punem imediat în mișcare, ieșind pe drumul regal care coboară spre provinciile din Văi.

Mă las pe spătarul banchetei înăbușindu-mi un geamăt de frustrare.

N-ar fi trebuit sub nicio formă să accept asta. Tata ar face o criză dacă m-ar vedea apărând în Vale cu un băiat, oricare ar fi el. Va trebui să mă dau jos mai repede.

Îmi scot din rucsac sandvișurile împachetate cu grijă și îi trântesc unul în poală.

- Poftim. Îmi plătesc drumul.

- Mulțumesc, Abberney!

Despachetează cu entuziasm sandvișul imens, atacându-l imediat cu forțe proaspete. E ceva la familia DeSilva, toată lumea mănâncă de parcă ar avea două găuri mari în stomac. Și nici Viktor nu face excepție.

Îl privesc cum își linge un deget de crema de brânză, scoțând un sunet de-a dreptul... scandalos.

- Poți să fii mai... reținut? întreb iritată. Băiatul ăla ar putea să creadă... cine știe ce.

El izbucnește în râs în timp ce caută locul perfect din care să ia următoarea mușcătură.

- Nu sunt genul care-și face de cap prin trăsuri, Abberney. Și dacă aș face-o, nu eu aș fi cel care geme.

Îmi încrucișez mâinile la piept cu un zâmbet sec.

- Te cred, nu-i nevoie să dezvolți subiectul.

El ia o altă înghițitură.

- De ce? Ți-e teamă de relații intime, Abberney?

Mă tensionez brusc, și sper că nu se citește pe fața mea cât de la țintă a mers întrebarea lui.

- Nu. Mi-e teamă doar de idioți care nu știu să vorbească politicos cu femeile! i-o trântesc fără chef.

El încremenește o clipă, uitând să mai mănânce din sandviș. Mă privește lung, și mă simt dintr-o dată foarte mizerabil.