-Pleci?am întrebat eu, simțind cum glasul mi se frânge.
-Trebuie...șopti el, abia inteligibil.
-De ce? De ce trebuie?
-Nu am de ales, iubito. Dacă vrem un viitor împreună, trebuie să începem de undeva.
Auzisem placa asta de nu știu câte ori, dar încă simțeam că mă distruge. Cuvintele lui îmi răsunau iar și iar în cap, făcându-mi stomacul să se strângă până ce mi se făcea rău.
-Trebuie să începem de undeva. Da. Dar cum să începem cât timp tu pleci cine știe unde, iar eu rămân aici? Vreau să fim împreună. Împreună la modul cel mai serios.
-Suntem împreună. Ești logodnica mea, zise el, luându-mă de mâna pe care strălucea inelul dăruit de el. Avem un viitor în față. Dar pentru asta trebuie să avem bani, iubire. Știi bine că aici nu câștig nici jumate din cât aș putea câștiga afară...
-Și vrei să te las să pleci să aduni bani, știind că așa te-aș putea pierde?
Lacrimi fierbinți îmi inundau ochii.
-Hei, hei, nu mă pierzi. Știi bine că nu renunț la tine nici mort.
Am lăsat capul în jos, încercând să nu las lacrimile să-mi evadeze din ochi. Știam că urăște să mă vadă plângând. Buza inferioară începu să-mi tremure, de parcă aș fi fost un copil de câțiva anișori.
-Nu renunța...i-am șoptit eu, încercând să-mi țin respirația, ca să nu mă bușească plânsul de-a binelea.
Stăteam la o masă de lemn de la terasa la care obișnuiam să mergem, așteptând comanda. O chelneriță îmbrăcată în cămașă albă și pantaloni maro mi-a așezat ceașca de ciocolată caldă în față. I-am zâmbit, mulțumindu-i, apoi privirea mea s-a fixat pe ceașca fierbinte pe care o țineam cu ambele mâini. Tremuram...
-Ești bine?mă întrebă el, îngrijorat.
Am aprobat din cap, continuând să evit contactul vizual. Mi-a prins capul în palme, obligându-mă să-l privesc în ochi, moment în care o lacrimă fierbinte s-a scurs pe obrazul meu.
-De ce faci asta? Știi cât detest să te văd plângând. Eu trebuie să te fac fericită.
-Sunt fericită, puiule...
-Dar...?
-Dar nu vreau să pleci. Vreau să fii aproape de mine. Vreau să mă ții în brațe nopțile și să adorm lângă tine. Vreau să fii primul pe care îl văd în fiecare dimineață.
-Voi fi, iubita mea. Când vom ajunge la casa noastră, promit că nu mai plec nicăieri.
-Însă până ce vom ajunge la căsuța noastră, avem nevoie de bani, știu..., l-am întrerupt eu, fiind sigură că asta urma să zică.
-Da...
-Dar îți poți găsi și aici un loc de muncă. Mai prost plătit, însă cel puțin vei fi lângă mine.
-Nu știu, iubita...
-De ce nu pui în balanță, să vezi care cântărește mai mult? Pentru că orice decizie ai lua, va avea o parte pozitivă și una negativă. Mai mulți bani, dar nu vei fi lângă mine atâta amar de vreme, sau mai puțini bani, dar o viață lângă mine.
-Știi bine că varianta a doua cântărește mai mult, dar de undeva trebuie să începem.
Iar replica asta, care îmi ucidea sufletul...
-Mă lași singură, am spus, printre lacrimi. Mă lași singură, într-un oraș străin, plin de necunoscuți.
Tocmai mă mutasem în alt oraș, din cauza facultății, și nu cunoșteam pe nimeni. El mi-a promis că, atât timp cât el va fi lângă mine, nu mă va lăsa să mă simt singură.
-Știi bine că sunt mereu lângă tine. Știi că dacă ai vreo problemă, în următoarea clipă am luat avionul și am venit la tine. Știi asta, nu?
-Știu, am suspinat.
M-a luat în brațe, strângându-mă ușor, dându-mi senzația că sunt în siguranță. Asta îmi plăcea cel mai mult la el, cred. Faptul că, lângă el, mă simțeam protejată, iubită, răsfățată, dorită. Mă simțeam copil din nou. Mă simțeam completă.
Buzele lui s-au lipit de fruntea mea, în timp ce degetele lui mari îmi ștergeau lacrimile de pe ambii obraji. L-am sărutat din tot sufletul, agățându-mă de gâtul lui.
Am evitat să mai discutăm despre asta, până când m-a condus acasă, iar eu am făcut greșeala să-l întreb:
-Când pleci?
Am privit cum de pe chipul său se ștergea orice urmă de zâmbet, făcându-mă să regret că-i pusesem acea întrebare.
-Dacă îți spun, promiți că nu plângi?
-Dacă nu-mi spui că pleci mâine, promit.
El și-a plecat capul, tăcut.
-Mâine? Pleci mâine?
-Iubito, ascultă-mă.
-Mâine?am țipat, nelăsându-l să-și termine propoziția. Cum să pleci mâine? Cum să mă lași singură?
Am început să plâng în hohote, lovindu-l cu pumnii în piept, uitând să respir. Simțeam cum înima îmi e smulsă din piept, pentru că știam că el o va lua cu ea, atunci când va pleca.
-Deci ar trebui să ne luăm rămas-bun?am spus, încercând să mă calmez și să-i demonstrez că pot fi și tare.
-Mă voi întoarce repede. Nu pot sta fără tine.
-Te iubesc, i-am zis, sărutându-l și lăsând alte lacrimi să mi se rostogolească pe obraji.
-Și eu te iubesc.
-Vin să te văd mâine, la aeroport, i-am spus, în timp ce se îndepărta.
L-am urmărit cu privirea, simțind că, odată cu el, pleca și o parte din mine. Am intrat în casă, închizând ușa în urma mea, prăbușindu-mă pe podeaua rece. Simțeam cum trupul meu se rupe în bucăți. Durerea sufletească devenise fizică, iar eu aveam nevoie să-mi eliberez emoțiile. Trebuia să mă descarc.
Urâsem întotdeauna banii, însă în momentul acela ajunsesem la suprasaturație. Detestam că trebuia să ne lăsăm conduși de bani, care, la urma urmei, ne răpeau tot ce era mai bun în viață. Pierdeam atâtea lucruri în goana după bani, încât ajungeam să devenim niște sclavi. În loc să conducem, ne lăsam conduși...
Am adormit plângând, iar a doua zi, dimineață, ochii mei erau roșii și umflați, de parcă nu dormisem nopți întregi.
M-am îmbrăcat în viteză, am luat un taxi și am ajuns în 15 minute la aeroport. L-am văzut la îmbarcare, cu valizele pregătite, îmbrăcat în tricoul pe care i-l cumpărasem de ziua lui. Am fugit spre el, sărindu-i în brațe.
-Trebuie să-ți spun ceva, mă opri el.
-Nu-mi spune nimic, l-am întrerupt, sărutându-l. Știu că e pentru binele nostru.
-Dar...
-Îmi vei lipsi, adaug eu, continuând să-l întrerup.
-Iubito, ascultă-mă...
-Te rog nu mai spune nimic. Nu vreau să pleci în minte cu imaginea mea plângând.
-Okay, atunci nu-ți spun că mi-am anulat biletul.
Creierului meu i-a luat destul de mult să proceseze informația, însă când am realizat ce a zis, ochii mei s-au umplut de lacrimi.
-Ai făcut ce?am spus eu, uimită.
-Am făcut asta, zise el, scoțând biletul din buzunar, rupându-l în bucăți.
-Dar...nu ziceai tu că trebuie să începem de undeva?
-Începem. De aici. Împreună. Nici o sumă de bani din lume nu mă poate ține departe de tine.
I-am acoperit fața cu pupici, sărindu-i în brațe și mulțumindu-i în gând Lui Dumnezeu pentru că mi-l scosese în cale pe cel mai minunat om posibil, care a reușit să-și înfrângă nevoia de bani de dragul iubirii.
