Opriți nunta!

Prolog

Știi zilele acelea lungi, în care abia aștepți pauza de masă pentru a mai putea trage de timp până ți se termină programul? După ce îmi umpleam bine stomacul, una din plăcerile mele mai mult sau mai puțin vinovate era să-mi savurez cafeaua cu ciocolată și să-mi încarc bateriile pentru cealaltă jumătate de zi.

Mereu la aceeași oră, ca un ceas elvețian, pentru că, deși mă declaram anti-rutină, îmi plăceau lucrurile constante.

Cu ceașca de cafea în mână, din care ieșeau aburi fierbinți, cu miros de ciocolată, m-am așezat la masa din cantină, singură, scoțându-mi telefonul din buzunar exact în momentul în care începu să sune, iar pe ecran apăru chipul lui. Din instinct, am început să zâmbesc, chiar dinainte să accept apelul.

Cu toții avem genul acela de prieten cu care e suficient să vorbim două minute în cele mai proaste zile ale noastre și starea noastră de spirit se îmbunătățește instant. Totuși, pentru prima oară în viață, apelul lui trezi în mine un amalgam de stări pe care nu mi le puteam explica.

- Ia zi! am răspuns, la fel de pozitivă ca întotdeauna, încercând să las deoparte neliniștea ciudată.

- Ce faci?

Zâmbea, eram sigură. Îi cunoșteam fiecare ton al vocii, îi știam privirile și tipurile de zâmbete, de parcă l-aș fi construit eu.

- Mâncam ceva. Supraviețuiesc și eu. Tu ce zici?

- Știam eu că te prind în pauza de masă. Fii atentă. Am o veste.

Panică. Starea de neliniște era din ce în ce mai accentuată. Fluturii din stomac nu avertizau nimic bun, iar aerul intra din ce în ce mai greu în plămânii mei.

- Okay? am rostit, nesigură de ce va urma.

- Mă însor.

Glumea. Sigur glumea. Dominic pe care îl știam eu nu era pregătit să se însoare nici măcar 10%.

- Ha, era să mă păcălești, am râs, ușor nervoasă. Știam că se întâlnea cu cineva, dar nu părea a fi ceva serios.

- Jocelyn, sunt cât se poate de serios. Celia voia să-ți dăm vestea împreună, dar nu am putut eu să rezist fără să îți zic. Plus că am decis că nu vom avea domnișoare și cavaleri de onoare, așa că vreau ca tu să fii omul meu de bază la nuntă.

Nu-mi găseam cuvintele să-i spun cât de prostească mi se părea ideea. Era drăguț să știu că, dintre toți prietenii lui pe care îi putea alege cavaleri de onoare, el m-a ales pe mine, dar ce naiba? Cum?

- Este...fantastic. Felicitări, am zis, forțând un zâmbet, de parcă m-ar fi putut vedea prin telefon. Mă bucur mult pentru voi. Și da, sunt onorată să fiu acolo în ziua aia atât de specială.

Bla, bla, bla, formalități care nu-mi stăteau în caracter. Formalități care nu NE stăteau în caracter nici unuia dintre noi, în relația pe care o aveam de atâția ani. Era o idee atât de proastă nunta asta, mă miram cum de el nu vedea asta.

- Nu ai idee cât de fericit m-ai făcut. Te sun diseară, când vine și Celia acasă?

- Sigur, am zis, dorindu-mi să termin apelul înainte să se prindă cât de tare îmi tremura vocea. Vorbim diseară.

- Te pup.

- Și eu, am spus, reticentă, punând telefonul pe masă și capul în palme.

Se mutaseră împreună? Când naiba se întâmplaseră toate? Se întâlneau de maxim trei luni, abia se cunoșteau, nici măcar nu erau compatibili.

Știu, sun ca o nebună geloasă, dar când ții la prietenul tău așa cum o fac eu, tot ce-ți dorești este să fii cât se poate de strictă cu orice fată intră în viața lui. La naiba, statisticile spun clar că prieteniile dintre fete și băieți nu mai țin în momentul în care unul dintre cei doi e într-o relație serioasă, iar eu nu aș fi acceptat să renunț la Dom pentru orice fată.

Cea care ar avea să strice una dintre cele mai frumoase relații ale mele trebuia să fie perfectă pentru el. Trebuia să-l sprijine, să îl asculte, să-i accepte vulnerabilitățile. Trebuia să îl iubească mai mult decât e posibil. Mai mult decât îl iubeam eu, dacă ar fi reușit.

Mi-am ținut lacrimile în frâu cât de mult am putut, pentru că nu-mi place să-mi aduc problemele personale la muncă, dar seara, când am ajuns în casă și am intrat în duș, am dat drumul șuvoiului de lacrimi. De ce trebuia să plătesc pentru faptul că mă îndrăgostisem de prietenul meu cel mai bun?

Știam că e necesar să-l opresc cu orice preț din a face una dintre cele mai mari greșeli ale vieții lui, chiar dacă asta însemna să îi spun tot ce simt și să-l pierd, în final. Trebuia să opresc nunta aia!

Vă salut, oameni frumoși de pe Wattpad, care încă-mi mai citiți aberațiile. Îmi cer scuze că am fost atât de absentă în ultima vreme pe aici. Inimile rănite nu mă inspiră decât la scris poezii triste, ceea ce e cumplit pentru poveștile mele.

Am revenit cu idei noi, cu o inimă mai puternică și mai plină de iubire pentru tot ce înseamnă wattpad, oamenii de aici și poveștile mele. De asemenea, povestea asta va fi, cel mai probabil, un short story inspirat din realitate, ca toate poveștile mele, de altfel.

Sper doar să o îndrăgiți la fel de mult cum o voi face eu. Este parte din sufletul meu. Vă mulțumesc!

PS: Accept cu mare drag propuneri de copertă, până voi reuși să fac eu