Publicat: 2018
Privește-i inima de cleștar, pierdută-n amiaza zilelor apuse de primăvară, și ai să îți dai seama ce dureroase sunt regretele. Vei înțelege ce mult ți-ai dorit-o, iar când în sfârșit a fost a ta, n-ai făcut altceva decât să te folosești de ea. Cuvintele tale lingușitoare i s-au întipărit în suflet, cicatrizându-l, aruncând-o apoi în valurile furioase a gloanțelor ce i le înfigeai constant, cu o încăpățânare batjocoritoare. I-ai strivit iubirea, ce-a crescut cu greu, și ai lăsat-o să decadă. Presupun că ești fericit, de vreme ce stai și te privești în oglindă, reflecția ta plină de ipocrizie rânjind și râzând, prăbușită-n nebunie. Oare chiar nu înțelegi?
O ușă se deschide, o duhoare intensă de clor împrăștiindu-se-n aerul și așa greu, din încăperea ta. O femeie în halat alb îți spune că-i timpul să-ți iei medicamentele, având cu ea doi bărbați voinici și zâmbitori, știind deja că vei refuza. Și așa se și întâmplă. Refuzi. Iar femeia de vârstă mijlocie, cu o expresie plictisită pe chip, le spune celor doi însoțitori să te imobilizeze. Te zbați, țipi, îi ameninți, însă nici un rezultat. Întotdeauna se termină la fel.
Pereții se învârt. Corpul te doare. Legăturile sunt mult prea strânse.
Închizi ochii, simțind niște înțepături, dându-ți apoi seama că erau lacrimi. Plângi? De ce plângi? Te-ai săturat să te privești în oglindă și să vezi întotdeauna aceeași față neschimbată? Te-ai săturat să auzi mereu același râs, ce parcă-ți zgârie timpanele cu gheare diavolești?
Regreți, nu-i așa?
YOU ARE READING
Fluturi fără contur
RandomDoar fragmente fără contur, scrise când simt nevoia să scriu, iar creierul meu nu vrea să colaboreze cu mine. Publicată în 2018.
