Pecetluită cu un sărut

Prolog

Ilinca

La paisprezece ani

E aici. Prima mea zi de liceu. Un nou început. Pot să o fac, mă încurajez de una singură.

Trag aer adânc în piept și mă uit la prietena mea cea mai bună, Ana. Ochii ei căprui sunt învăluiți în entuziasm și îmi strânge mâna din când în când, aranjându-și părul brunet după ureche.

Un nou capitol pentru noi și amândouă suntem mai mult decât încântate că am ajuns în același liceu. Mama ei este cea care ne lasă la școală și Slavă Domnului că am reușit să evităm aglomerația din autobuze.

— Ești gata?

Astăzi e ziua când îmi fac curaj să îl invit în oraș. Îmi iau inima în dinți, ghidată de sfaturile Anei și Laviniei, și o fac. Pot să o fac, nu? Sunt mai mult decât pregătită pentru asta.

Aprob din cap și coborâm din automobil, luându-ne la revedere de la mama Anei. Pășim împreună pe poarta liceului și o las pe prietena mea să mă tragă spre grupul lor.

Cel al popularilor.

Sunt cu doi ani mai mari decât noi, și toată lumea vrea să facă parte din gașcă. Toți sunt prieteni, părinții lor sunt parteneri sau cunoștințe vechi, și o parte din ei au crescut împreună, mergând în aceeași clasă de la grădiniță până acum.

Eu și Ana am avut norocul să ne împrietenim cu Lavinia la lecțiile de tenis pe care le-am făcut împreună. Ana merge și acum, însă eu și Lavinia am renunțat când ne-am dat seama că suntem groaznice și doar băteam aerul cu rachetele. Spre deosebire de colegii ei puțin fițoși, Lavinia chiar e de treabă. Cu toate că părinții ei sunt destul de importanți și bogați, niciodată nu se laudă. Nici nu e cu nasul pe sus precum vecina ei, Silvia. Fata aceea zici că s-a născut dintr-un copac cu bani, unde umanitatea nu există în seva arborelui.

Și apoi e el. Mereu mi-a plăcut de Răzvan Luca. Băiatul de aur, cu un record impresionant al notelor. Întotdeauna mi-au curs balele, la figurat evident, după el la meciurile de fotbal ale liceului, iar când mi-a aruncat ultima oară tricoul tocmai mie, m-am prefăcut într-un rac. Unul mai retras, roșu și gigantic. Tricoul e bine ascuns într-un colț al dulapului meu și îl mai scot din când în când, ca să prind curaj și să-i spun ceea ce simt.

Chiar dacă e prima mea zi oficială la liceu, m-am ținut scai după prietena mea când colegii ei jucau fotbal împotriva băieților de la alte licee și așa a început dragostea mea. Întotdeauna a fost politicos când mă alăturam grupului lor și, chiar dacă făcea conversație minimă cu mine, am apreciat extrem de mult gestul său.

Când i-am spus Laviniei că îmi place de Răzvan, m-a încurajat să mă confesez. M-a făcut să mă simt bine. M-a asigurat că nu vor însemna mare lucru kilogramele mele în plus. Că sunt frumoasă și cel mai important e că sufletul meu e cel superb. Să aud asta din partea sa, a fost o încurajare enormă.

Așa că mă opresc lângă ei, privind zâmbetul de încurajare și degetele ridicate din partea Laviniei. Ochii săi verzi mă urmăresc intens și cred că e pregătită oricând să mă arunce în brațele lui dacă nu îmi deschid gura mai curând. Iar faptul că învârte o șuviță blondă cu arătătorul său subțire îmi confirmă presupunerea mea.

Îmi înghit nodul din gât și mă apropii de el. Stă cu spatele la mine, având o țigară în mână, și râde la una din glumele prietenilor săi.

— Răz?

Se întoarce cu fața la mine, cu un zâmbet superb pe buze, și mă privește încruntat. E prima oară când îi prescurtez numele.

— Ai... ai vrea să... ieșim la un suc?

Inima îmi bate cu putere. Nodul din gât mă sugrumă cu adevărat și simt cum o ușoară amețeală îmi cuprinde capul. Palmele îmi transpiră. Doamne! Nu am mai fost atât de emoționată în viața mea.

Încruntătura i se adâncește în piele și scutură țigara, lăsând scrumul să alunece pe asfalt.

Toată lumea așteaptă răspunsul său. Îi văd cum se uită atent la noi. Cum aproape izbucnește în râs și cum Andrei îl lovește după ceafă. Își dă ochii căprui-verzui peste cap, clătinând vehement din cap, ceea ce îi face ca suvițele blonde, cam lungi pentru gustul meu, să se miște în urma acțiunilor sale. Cu siguranță încearcă să evite ca Mario să spună vreun lucru deplasat. E faimos pentru glumele lui proaste și complet deplasate în cele mai multe situații.

— Să ies cu tine la un suc?

Aprob din cap când îmi repetă întrebarea și simt cum genunchii îmi tremură. Aruncă o privire spre prietenul său, rânjind în colțul gurii când se uită unul la celălalt. Ochii albaștri ai lui Răzvan îi susțin pe cei căprui ai lui Mario. Părul șaten îi e deranjat de adierea ușoară a vântului, iar când își întoarce capul spre mine, o șuviță îi alunecă pe frunte.

— Tu îți bați joc de mine?! întreabă amuzat ridicându-și țigara la buze. De ce aș ieși la cafea cu o vacă?

Mă dau un pas în spate și simt cum sângele mi se scurge din obraji. Din totul corpul. Cum tremuratul se intensifică și furnicăturile încărcate de emoții negative pișcă din pielea mea. Simt cum lacrimile se adună în ochii mei și, oricât de puternică vreau să fiu, cedez în fața lor.

Iar ceea ce mi se întipărește în cap e el. Zâmbetul său răutăcios și modul în care îmi critică, cu privirea, trupul. Modul în care arăt. Kilogramele în plus care mă fac dezgustătoare pentru el. Iar când își lovește palma liberă de cea a lui Mario, tot ce îmi doresc este să fiu înghițită de pământ.

Lavinia vine imediat în spatele meu, și Ana în dreapta mea. Gardienii mei. Sunt convinsă că amândouă se uită urât la el, dar eu sunt concentrată pe răutatea din ochii săi frumoși și pe rânjetul batjocoritor de pe buzele lui.

— Nu știu ce e în capul tău, elefănțel, dar ar fi bine să nu fie o idilă romantică ce mă implică pe mine, zice deranjat de ideea asta. Chiar crezi că aș putea să stau aproape de tine?

Câteva râsete răsună în aer și asta e ca o lovitură în inima mea. Una care îmi spune că am fost mințită până acum. Că sunt și grasă, și urâtă, și dezgustătoare. Că niciodată nu voi putea fi iubită, pentru că nu sunt slabă.

— Mă dezguști, hipopotamule, și nici nu vreau să îmi imaginez cum ar fi să te ating și să îmi înfig degetele în blocul tău de grăsime, rostește eliberând fumul de parcă i-ar arde plămânii mai tare decât ar trebui.

Își privește amicii, gesticulând în același timp și spre mine. Arătând că mi-am pierdut mințile fiindcă am îndrăznit să îi spun ce simt.

Valul de râsete din jurul meu îmi lasă lacrimile libere pe obraji și plec de acolo înainte să fiu umilită și mai tare. Dacă asta e posibil.

O aud pe Lavinia cum țipă la prietenul ei, în timp ce Ana mă îmbrățișează și mă conduce spre clasa noastră.

— E un mare prost! Nu trebuie să asculți ce spune.

Problema este că o fac. Că acele cuvinte provoacă o ruptură în sufletul meu și acum văd dincolo de minciuni. La mama, care a încercat să mă convingă să slăbesc. La tata, care respira greu când mă lua în brațe și mă ridica la pieptul său. La Ana, care se uita pe furiș la mine când mâncam de la fast food. La Lavinia, care mă compătimea când rămâneam fără aer după cinci minute de alergat.

Toți m-au mințit. Chiar dacă au făcut-o pentru că mă iubesc și pentru că țin la mine, minciuna e minciună.

A fost mereu acolo, însă mi-a fost prea frică să o văd. Sau să o cred. Uneori, în viață, ai nevoie de o palmă puternică pentru a te trezi la realitate. Și eu tocmai am primit-o de la Răzvan Luca.

Primul băiat de care m-am îndrăgostit.

După mario pune virgula si adauga o descriere scurta, de cateva cuvinte, la fel si la Andrei.