În inima războiului(WattAward)

1

Continuă să stea cu capul între palme în așteptarea apei să se încălzească. 

Nici măcar nu știuse cum ajunse în locul - nu, în cușca asta. În mintea ei nu era decât un vid imens sau cel mult cioturi de imagini cu casa ei arzând. Și dacă familia ei era moartă, ea cum supraviețuise?

Oftă neputincioasă și închise ochii. Prefera să asculte trosnetul lemnelor în șemineu decât să-și chinuie subconștientul cu lucruri care nu avea să și le mai amintească vreodată.

Ce conta acum totul?! Ea era doar o prizonieră. Trebuia să se supună voinței stăpânului. Era ridicol că până acum nu făcuse nici măcar un efort să evadeze. Nu-i fusese dată o amărâtă de cârpă pentru a se acoperi după ce el îi rupse rochia sub loviturile cravașei.

Nu avea cum să-și câștige libertatea, nu ca om suferind de epilepsie. Crizele puteau veni oricând iar dacă nu exista cineva prin preajmă să o ajute, cine știe în ce mâini barbare ar mai putea sfârși?

Meditase asupra faptului că s-ar putea face asistenă. Ar putea ajuta răniții, bolnavii, dar cel mai probabil nu va mai fi nevoită să suporte sadismul generalului. Însă cui i-ar plăcea să fie tratat însuși de un om bolnav? Renunță la orice gând de scăpare.

Ușa se trânti puternic de perete, urmată de zgomotul de pași greoi, tropăiți pe pardoseală. Era El! Venise!

Fata țâșni în picioare la vederea lui. Nici nu îndrăzni să-l privească în ochi. Ochii aceia verzi, reci ca gerul de afară în care se purta batalionul. 

El nici măcar nu-i dădu vreo atenție. Își dădu jos haina și chipiul poruncindu-i să i le adune. Sclava sa execută ordinul imediat, uitându-se în jos în continuu.

-E gata baia mea? întrebă el calm în timp ce se îndrepta spre masa uriașă de lemn. Se așeză răbdător cu mâinile împreunate la piept, holbându-se la hărțile ce îi împodobeau biroul.

-Da...stăpâne. 

-Atunci ce mai aștepți?! Dezbracă-mă! porunci acesta ridicându-se brusc din jilțul său. De data acesta, ea își aținti privirea asupra corpului lui masiv, brațe cu vene proeminente, păroase. Brațe ce îi puteau rupe oasele ca pe o coajă de ou. Rămase locului, fără să respire măcar. Nu, trăia un coșmar, așa ceva nu era posibil. Știa foarte bine cu ce îi va fi răsplătită nesupunerea și se înfricoșă mai tare. Trupul începu să-i tremure din toate încheieturile. Spera din tot sufletul să nu fie un alt atac de epilepsie.

Stăpânul își pierdu răbdarea. Se vedea asta pe chipul lui. Cu pași apăsați dar fără nici un fel de grabă, se opri în fața fetei. Profita de faptul că această creatură, inferioară, lipsită de apărare îi era la comandă. Iar el nu-i dădea nimic în schimbul ploii de lovituri sau ordinelor absurde. Era un simplu obiect la îndemână, găsit chircit, murdar, în mijlocul străzii, zăcând pe pietre. 

-Fă așa cum ți-am spus. șopti el printre dinți. 

Ea tot nu se mișcă. Își putea imagina cât de cruntă avea sa fie bătaia de această dată. Oricât i-ar fi fost de frică, nu putea să o facă. Era o rușine. Închise ochii pentru o fracțiune de secundă... în minte i se întipări imaginea mamei sale, legănându-se pe scaunul de lângă sobă, croșetând. Fusese una dintre puținele momente fericite din viața ei, când putea discuta cu femeia care i-a dat naștere. Se lagănă de câteva ori, se opri iar cu un glas autoritar-întocmai ca Stăpânul- îi explică:" Niciodată să nu fii intimă decât cu cel care își va uni destinul cu al tău. Să nu privești pe alt bărbat cu dorință, să nu te apropii de acela, chiar dacă el îți va cere asta. Altfel ești o păcătoasă iar Domnul nu te va primi în grădina lui, ci te va trimite să arzi în flăcări.". Involuntar, își trase mâninile la spate dar era prea târziu, El deja o prinse de încheieturi. Icni atunci când el se aplecă tot mai aproape ghidându-i palmele paralizate spre nasturii cămașei sale. Înghiți sec, executând ordinul. Degetele îi tremurau iar respirația i se acceleră brusc. Un gust amar o făcu să-și muște buza de jos. Era frică. Era disperare. Îgnoră apoi valul de lacrimi fierbinți ce-i curgeau pe obraji, ca mai apoi să alunece pe gât, pe piept. Vroia din tot sufletul să se oprească.

-Ajunge! zise el îndepărându-se. Rămase fără cămașă. Pantalonii erau singura piesă vestimentară existentă. Se întoarse cu spatele luând în mână o cârpă și un săpun. Apucă apoi oala în care se afla apa fiebinte și le puse pe toate trei în fața fetei. Nu era nevoie de nici un cuvânt în plus, știa ce avea de făcut. 

Înmuie bucata de material în apă. O întinse iar ea o luă fără rețineri. Obrajii încă îi erau umezi. De data aceasta, ea înaintă spre el. Orice urmă de rușine dispăruse. Fusese umilită prea mult pentru a mai medita asupra faptelor sale. Nu mai conta dacă avea s-o pună în genunchi, să ia din nou cravașa aceea și s-o omoare în bătaie. Singura ei dorință era să moară cât mai curând. Probabil asta avea să se întâmple din cauza lipsei de hrană sau violenței fizice căreia va fi supusă. 

El o urmări cum îi umezea abdomenul. Ochii ei își pierdură licărul copilăresc. Corpul ei era prezent, dar sentimentele rătăceau probabil în trecut, la copilăria fericită, lipsită de orice griji sau vicii. Acum, copila devenise un obiect. Era conștientă de faptul că îi aparținea în totalitate. 

Momentul fu întrerupt de  ușa ce se trânti zgomotos de perete. Un soldat înalt, ținând o pușcă lungă-n mâna stângă apăru în prag, gâfâind istovit. Trecură câteva secunde până să-și recapete suflarea. Fata îl analiză mai atent. Câțiva cârlionți aurii îi ieșeau de sub cască. Fața îi era murdară de funingine, totuși, în ciuda mizeriei ce-i ascundea trăsăturile, ochii lui albaștri scăpărau de frică. Parcă era conștient că zilele lui se vor sfârși în ziua accea. 

-Ser, nemtsy atakovat!* se adresă el Stăpânului într-o limbă necunoscută fetei.

La auzul acestor vorbe, Stăpânul îmbrăcă un cojoc de lână. Ocoli copila ce privea confuză la cei doi.

-Davayte blagoslovil !** șuieră el urmându-l pe soldatul speriat.

Ceva nu era în regulă.

-------------------

*-Domnule,nemtii ataca!(rus.)

**-Da-i dracu'!(rus.)