În mijlocul infernului (Volumul 1 din seria Frații Covaci)

Capitolul 1

Este ora sașe dimineața iar eu stau întins în pat și mă uit pe tavan. Ar fi trebuit să dorm la ora asta iar într-o jumătate de oră să fiu trezit de alarma telefonului, doar că am avut o noapte agitată și nu înțeleg de unde a venit deodată insomnia asta, pentru care nu găsesc nici un răspuns. Ochii mă ustură din cauza oboseli și probabil sunt și roși, dar oricât aș fi încercat să mă cufunt în lumea viselor nu am reușit.

Ceva o să se întâmple. Îmi spun în gând și aștept să văd cu ce o să mai mă lovească soarta, pentru că sincer nu îmi mai suport viața asta de rahat.

Unii oameni se plâng că nu au bani sau că nu știu ce să mai facă pentru a obține mai mulți, iar eu îmi doresc din tot sufletul să nu îi am și să mă bucur și eu de viață de acum încolo.

Gândurile se lovesc unul de altul facând ca în mintea mea să fie un întreg haos. Mă simt ca și cum am băut o noapte întreagă numai băuturi spirtoase și am mai și fumat un joint pe lângă, sau într-o exprimare poetică, ca și cum sufletul meu este călător prin lumea asta mare iar în camera în care mă aflu este doar corpul meu.

În minte începe să mi se contureze ziua în care am ajuns la ceea ce sunt astăzi, un supus, așa că mă las cuprins de acele amintiri așa cum o pradă este înșfăcată de prădatorul său. De evenimentele din viața mea pe care le-am îngropat de mult într-un loc cât mai îndepărtat al subconștientului meu.

" Sunt pe stradă de trei zile și picioarele mă port oriunde și nicăieri. Cel puțin am reușit să scap din locul ăla în care copiii loviți de soartă ar trebuie să primească măcar un gram de iubire, dar în schimb eram înfometați, bătuți și închiși în camere departe de lumina soarelui, singurele momentele de bucurie fiind atunci când mergeam la școală, cu toate că și acolo eram marginalizat pentru că proveneam dintr-un centru de plasament, deoarece cea care mi-a dat viață nu m-a dorit.

Sper ca oameni ăia să nu mă caute. Sunt tot mai speriat și nu știu încotro să o apuc. De ar fi fost în timpul anului școlar aș fi vorbit cu doamna învățătoare și aș fi rugat-o să ma ajute, dar așa nu am cui să îi cer ajutorul.

Îmi târăsc picioarele amorțite din cauza mulților kilometri parcurși, iar oboseala pe care corpul meu o resimte din cauza lipsei de somn, deoarece în aceste trei zile am ațipit prin locuri cât mai ferite pentru a nu trage suspiciuni din partea trecătorilor, îmi îngreunează deplasarea.

Stomacul meu protestează din cauza lipsei de hrană iar buzele îmi sunt ușor uscate din cauză că nu m-am hidratat suficient în ultimele șaptezeci și două de ore. O stare de amețeală mă cuprinde făcându-mă să mă dezechilibrez și să cad. Trec câteva secunde și eu tot aștept coliziunea trupului meu cu solul, doar că asta nu se întâmplă, așa că decid să îmi deschid ochii, pe care îi închisesem în momentul în care am simțit că mă prăbușesc. Constat că sunt ținut în poziția de drepți cu toate că forțele corpului meu sunt aproape de epuizare. Când încerc să îmi mișc puțin corpul îmi dau seama că simt presiune în zona ambilor mei umeri. Cu ultimile puteri îmi întorc privirea în spate unde surprind un bărbat brunet că mă ține pe picioare cu ajutorul mâinilor sale ce le are sprijinite pe umerii mei subțiri. Pe chip nu are niciun fel de expresie dar ochii lui albaștri îmi studiează chipul pentru câteva secunde după care spune.

-Ești bine?

Vocea sa groasă mă face să mă speri și mai mult decât eram până în acest moment. Nici nu știu ce răspuns să îi dau pentru că nu vreau să mă întorc în locul ăla.

-Da. Răspund cu vocea tremurândă, iar după o pauză de câteva secunde decid să continui. Îmi este doar foame și sete.

Ca și o antiteză a situției în care mă aflu, acesta mă mai analizează pentru puțin timp, iar chipul său pare să îi se lumineze puțin câte puțin, după care își deschide buzele pentru a mă întreba, în tot acel moment uitându-se în toate părțile ca și cum ar căuta pe cineva în mulțime.