Jucându-ne cu moartea

Capitolul 8

Isabelle a aprins întrerupătorul și și-a strâns tare ochii, fiind deranjată de lumină. Și-a pus apă în pahar și s-a întors în dormitor. Dar Dylan nu era în pat. Nici la baie nu era. Și camera Adelei și a lui Evelyn era goală. Era aproape timpul să plece la aeroport. Poate s-au dus la magazin și au lăsat-o să doarmă. Nimeni nu răspundea la telefon. A început să se panicheze. Dacă li s-a întâmplat ceva?

De jumătate de oră îi apela pe toți dar nu răspundea nimeni. S-a pus într-un colț și a început să plângă. Era atât de îngrijorată.

— Nu mai sunt. răsună o voce cu ecou. Ești singură.

Și-a acoperit urechile cu palmele și repeta în gând că vocea nu e reală și că o să se întoarcă toți. Dar vocea nu tăcea. Repeta aceleași cuvinte iar și iar, ceea ce o înnebunea. Vocea părea că aparține unei femei.

— Taci! Minți!

Își dorea extrem de mult să mintă. Își dorea să intre toți acum pe ușă și să o ia în brațe. Trecuseră încă treizeci de minute dar tot nu era nici urmă de ei. Vocea se oprise. Avea un gol îngrozitor în stomac și simțea o tristețe de neimaginat. De jumătate de oră stătea întinsă pe jos, plângând. Și-a sunat familia și restul prietenii dar nimeni nu răspundea. Poate vocea avea dreptate.

    A ieșit din camera de hotel, ajungând în fața hotelului. Totul era pustiu, nu era urmă de om. A început să alerge pe șosea, aproape căzând pe ciment. Oriunde se uita, nu era nimeni. A început să țipe din toți rănunchii, sperând că o va auzi cineva, dar singurul răspuns pe care îl primea era cântecul greierilor.

    Au început să i se deruleze în minte imagini cu Dylan, mama sa și Adela. Și-a amintit de ultima ei zi de naștere, atunci când s-a prefăcut că nu aflase de petrecerea surpriză. Nu le putea distruge spiritul. Cât ar da să fie iar aici.

    Și-a amintit de cățelușa ei din copilărie, Lulu,  și de fericirea pe care a simțit-o când a văzut-o sub brad. Se rugase de părinții ei luni de zile să primească un cățel. Și-a amintit cum se uita cu ochii ei mari și negri la ea.

Nu putea trăi fără cei dragi. Viața nu avea sens fără ei. Isabella se zvârcolea în pat, întocându-se frenetică de pe o parte pe alta.

Era miezul nopții în visul lui Dylan. Nu avea somn și se foia în pat. Îi era cald, curgea transpirația pe el. A cuprins-o pe Isabella cu o mână. Capul ei s-a întors la trei sute șaizeci de grade. Nu era Isabella. Fața ei era zbârcită și avea o expresie terifiantă. Dylan a sărit speriat din pat. Inima îi bătea cu putere. A luat lampa de pe noptieră, fiind gata să lovească creatura. S-a apropiat de el, și a deschis gura foarte mult, ca și cum voia să să îl mănânce. Era terminat. A aruncat în ea cu lampa dar lampa a trecut prin corpul ei. Ce făcuse cu Isabella? A luat-o la fugă dar a alunecat în pragul ușii, dând cu capul de podea. L-a prins de picior. Unghiile ascuțite îi străpungeau pielea, și oricât încerca să scape, nu putea. Era ca într-un nisip mișcătoe. Simțea cum se apropie din ce în ce mai mult de moartea sa.

În camera de lângă, nici Adela nu o ducea prea bine. Se afla în noua lor casă. Afară era furtună. Se auzeau tunetele și picăturile de ploaie care se izbeau de acoperiș. Adela era pe jos, înconjurată de Isabella, Blake, mama ei și mulți alți prieteni și membrii ai familiei.

— Ești un eșec! spuse mama ei iar vorbele i-au străpuns inima cu putere.

— Nu ești bună de nimic! Ești și urâtă și grasă!

— Isabella! Cum poți spune așa ceva? Te rog, revino-ți!

Adela nu înțelegea nimic. Nu le greșise cu nimic. Stătea în genunchi, implorând-o pe Isabella. Voia doar să se comporte ca înainte. Plângea în hohote, respira cu greu și avea mâinile tremurânde. Cuvintele lor o sfâșiau.

—Scarlette e mai deșteaptă și mai frumoasă. De aia te-am înșelat.

    Adela și-a făcut loc printre ei și a luat-o la fugă. Nu avea o direcție anume, voia doar să se îndepărteze de ei. A ajuns pe stradă dar ei erau tot lângă ea. Nu putea scăpa. Era blocată. S-au apropiat de ea, și au întins brațele, încercând să o prindă. Adela a încercat să scape dar erau prea mulți. În momentul acela s-a trezit. A trezit-o pe Evelyn și alergat spre camera Isabellei.   Isabella și Dylan erau deja trezi.

    — Am avut un coșmar oribil, spuse Adela.

    — Și eu, spuseră ceilalți în cor.

    — Situația ne scapă de sub control. Creatura aia ne face un pericol pentru cei din jur și nu ne lasă să dormim.

     — Trebuie să ajungem în Rusia cât mai repede.

    Isabella se întinse pe canapea, cu mâinile masându-și tâmplele. Se gândea la viața liniștită pe care o trăia înaine de demon și la cum ar fi arătat acum dacă nu apărea.

    — Și ce crezi că o să găsim acolo? O să găsim un oraș ca oricare altul. Cum crezi că îl învingem? spuse Evelyn.

    Evelyn nu era genul de persoană foarte optimistă. A spus tot ceea ce gândeau ceilalți dar nu aveau curaj să spună. Le-a dat grai îndoielilor.

    — Și ce ai vrea să facem? Să stăm cu mâinile în sân? Nu avem ce altceva să facem.

Toți au tăcut. Dylan a făcut cafea și a turnat în căni. Erau terifiați. Dacă adormeau era o șansă mare să aibă iar coșmaruri. Așa că nu o să mai doarmă.