Pusă în fața propriilor temeri, atunci când credea că lupta cu umbrele ce au dominat-o s-a încheiat, Amelya Garroway începe o călătorie pentru a se descoperi pe sine și tot odată, secretele ce o înconjoară.
Încercând să le deslușească cade...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"În tot haosul ce ne înconjoară, ne vom găsi liniștea în brațele persoanei potrivite. "
Au trecut aproape două zile de când nu am părăsit cei patru pereți ai camerei ce îmi ține locul unui sicriu. Căci așa mă simt, un trup mort și un corp fără suflet. Faptul că Luckas a ales să mă protejeze din nou în modul caracteristic lui, mi-a scurs și ultima fărâmă de viață. Iubirea unui frate nu are limite, chiar dacă felul lui de a mă proteja mă distruge, știu că o face pentru binele meu.
Nu am lăsat pe nimeni să se apropie de mine încă din clipa în care Jonathan ma adus pe brațe în cameră. Am încuiat ușa el fiind ultima persoană care a intrat în contact cu mine. A bătut în zadar la ușă și a forțat o intrare, deși știu că are cheie de rezervă, mi-a lăsat acel timp pentru mine de care am nevoie. Nu am făcut alt ceva decât să zac și să-mi plâng de milă, de parcă toată lumea mea s-a prăbușit. El era tot ce aveam din trecutul meu, singurul care îmi mai cunoștea traumele. Tot ce aveam mai frumos și bun, cel de care reușeam să mă prind până acum pentru a ieși la suprafață era fratele meu. Nu știu ce prietenie îl leagă de brunetul ce îmi aduce acum un soi de liniște ciudată dar, până la proba contrarie, Jonathan e doar un prieten. Afirmația asta mă înnebunește, dar am de gând să iau atitudine și să renasc asemeni unei păsări Pheonix.
Tot ce am nevoie e timp pentru mine și timp să mă pun pe picioare. Oricât de dureros e să știu că fratele meu e departe și îl caută și în gaură de șarpe pe cel pe care îl consideră vinovat de tot haosul ăsta. Trebuie să îi arăt că nu a crescut o lașă și că prin vene ne curge același sânge de luptător. Cu toate aceste gânduri în minte îmi fac curaj și mă îndrept spre baie, îmi pregătesc cada și mă cufund în relaxare.
După timpul alocat mie, mă repun pe picioare și renunț la hainele de casă. Îmi aleg o pereche de blugi negri în combinație cu top ce îmi lasă o parte a abdomenului la vedere, sânii fiind evidențiați frumos de decolteul adânc.
Mă privesc cu satisfacție în oglindă, deși ochii îmi sunt umflați după atâtea lacrimi, am reușit să le ascund oboseala cu puțin corector. Părul îmi e frumos așezat și cade în valuri până la baza spatelui. Reflexia din oglindă nu e a mea, a femeii plină de viață și culoare. De ce preferăm să ne ascundem după niște măști când avem posibilitatea de a fi noi înșine. Mai arunc un ochi asupra trupului zvelt, și oftez înfrântă când îmi dau seama că nu asta mă reprezintă pe mine. Dezbrac hainele fără viață așezându-le într-un colț al dulapului și mă întind după un tricou albastru simplu pe care îl așez frumos pe mine. Moment în care ușa camerei se deschide larg.
Jonathan cu o figură dezorientată și cu ochii în lacrimi mă caută disperat cu vederea. Când ochii săi cad pe mine, trupul începe să îmi tremure involuntar. Trag de materialul tricoului în speranța că acesta se va lungi câțiva centimetri. Mă privește în continuare fără să își mute privirea din ochii mei. Tot ce văd acolo sunt flăcări domolite de un val de lacrimi. Oare atât de greu e să ne înlănțuim sentimentele încât tot ce arde în noi ne provoacă răni. Stau în fața lui fără să spun nimic, privind la corpul lui ce se tensionează tot mai mult.
