E aproape.
Ca o senzație de arsură, de lavă, de foc care îți topește oasele, făcându-te scrum.
Trebuie să fie foarte aproape.
Moartea, vreau să zic.
Kiera e la un pas de mine, întinsă pe o parte, și nu mai respiră.
Dante a dispărut. Poate că el n-o să moară. Se pare că încă mai umblă, în ciuda febrei și a infecției. Pentru că altfel ar fi aici, murind odată cu noi.
N-ar fi trebuit să plece.
Trebuie să rămânem împreună, să murim împreună.
Aș vrea să-l strig, dar nu mă pot mișca și nu pot vorbi.
Setea îmi sfâșie corpul.
Aș muri pentru un pahar cu apă.
De fapt, mor deja. La propriu.
Tereus va trebui să se descurce fără ajutorul meu. E un rege inteligent, nu rămâne el fără soluții. Și oricum nu eram prea încântată de Kadara, deși acum aș merge.
Aș merge și-n adâncurile infernului dacă aș putea să beau puțină apă.
- Zara.
Vocea lui Dante plutește deasupra mea.
Cel puțin așa cred.
Altcineva nu mai e aici, deci răgușeala asta stranie nu poate fi decât a lui.
- Trebuie să bei asta. Deschide ochii!
Mă silesc să o fac, deși corpul nu mă mai ascultă.
Deschide ochii, deschideochii.
Lumina puternică îmi străpunge retina ca un țepuș, smulgându-mi un geamăt.
Văd chipul lui Dante neclar, undeva departe, și totuși aproape.
Are o sticlă în mână.
Sau poate delirez, și imaginația îmi arată ceea ce mă obsedează: apă.
Ba nu. E prea închis ca să fie apă.
Pare roșu.
Vin?
Delirez.
Pentru că nu se poate să mai avem vin.
- Trebuie să bei asta, repetă Dante răgușit. Încet, da? O să te ridic eu.
Fac un efort supraomenesc ca să mă sprijinesc în coate.
Chiar e roșu. Dante a găsit cumva o sticlă cu vin roșu.
Prima înghițitură îmi străpunge gâtul cu mii de ace, dar continui să beau.
Orice-ar fi, nu e rău. Cam vâscos, cam gros, dar nu e rău. Sau poate nu am eu simțurile destul de vii ca să-mi dau seama, pentru că nu seamănă cu nimic din ce am mai băut.
Și fratele meu îmi smulge sticla de la gură mult prea repede...
- Atât, spune oftând. Restul e pentru Kiera, și nu am reușit să adun prea mult.
Să adun?
Mă uit la el amețită, privindu-l cum șchiopătează tot mai evident, târându-se spre trupul inert al Kierei.
Încerc să înțeleg cum poți aduna băutură într-un deșert.
Sunt prea înceată.
Până și să țin ochii deschiși e dureros, dar în cele din urmă mintea mea pare să facă niște legături subțiri între ceea ce văd ochii: degete pătate, un cuțit murdar.
