Îți știu numărul :*

Capitol fără titlu 17

— De ce nu mi-ai amintit de maşini? Au nevoie de maşini! Trebuie să le închiriem!

— Eu...

Clemency mă priveşte neajutorată.

— Hm... eu n-am ştiut...

— Întotdeauna mai e ceva!Lucinda aproape că vorbeşte singură.

— Întotdeauna mai e ceva la care trebuie să te gândeşti. E o poveste fără sfârşit.Oricât m-aş da peste cap, nu termini niciodată...

— Uite ce e, vrei să mă ocup eu de maşini? spun repede. Sunt sigură că pot să rezolv eu asta.

— Ai vrea?Lucinda pare că-şi vine în fire.

— Ai putea? Ştii, nu pot să mă împart şi am petrecut toată săptămâna punând la punct detaliile, totul pentru nunta ta, Nellie...Pare atât de stresată, încât simt o undă de vinovăţie.

— Da! Nici o problemă. O să caut pur şi simplu în Pagini Aurii sau ceva de genul.

— Cum ai rezolvat cu părul, Nellie?

Lucinda îşi fixează deodată privirea asupra capului meu şi în sinea mea îmi dorescsă-mi crească părul instantaneu cu un centimetru. 

— E totul în regulă! Sunt sigură c-o să meargă prins în coc. Categoric. 

Încerc să par mai optimistă decât sunt de fapt. 

Lucinda mi-a repetat cam de-o sută de ori cât de nesăbuită am fost să-mi tund părulla nivelul umerilor chiar când urma să mă logodesc (12) . Mi-a mai zis, de asemenea, lamagazinul cu rochii de mireasă, că o rochie albă nu s-ar potrivi în veci cu pielea meadeschisă la culoare( 13) şi c-ar trebui să port una verzui-deschis. La nunta mea. Dinfericire, a intervenit proprietara magazinului şi-a zis că Lucinda nu ştie ce vorbeşte:albul s-ar potrivi de minune cu părul şi ochii mei negri. Aşa c-am decis s-o cred pe ea.

 I se aduce ginul tonic şi Lucinda ia o duşcă zdravănă. Iau şi eu încă o gură din ceaiulnegru, călduţ. Biata Clemency n-a comandat nimic, dar arată ca şi cum ar încerca sădevină una cu scaunul şi să nu atragă deloc atenţia. 

— Şi... urma să te interesezi de confetti? adaug, precaută. Dar pot să mă ocup eu şide asta, o dau la întoarsă de îndată ce-i văd expresia Lucindei. O să-l sun pe preot.

 — Minunat!Lucinda oftează din rărunchi. 

— Ţi-aş fi foarte recunoscătoare! Pentru că sunt un singur om şi nu pot să fiu înzece locuri...Se întrerupe brusc, uitându-se la mâna mea. 

— Unde ţi-e inelul, Nellie? Oh, Doamne, nu l-ai găsit încă? 

Când îşi ridică privirea, pare atât de şocată, încât simt că mi se face rău iar. 

— Nu încă. Dar o să apară curând. Sunt sigură. Toţi cei de la hotel îl caută... 

— Şi nu i-ai spus lui Magnus?

 — O să-i spun! zic, cu un nod în gât. Curând. 

— Dar nu e o moştenire importantă de familie?Ochii ei căprui sunt cât cepele. 

— N-o s-o ia razna?Oare vrea să-mi provoace o cădere nervoasă?Telefonul îmi vibrează şi îl înşfac, recunoscătoare c-am fost întrerupte. Magnustocmai mi-a trimis un SMS care-mi zdrobeşte speranţele tainice că părinţii lui au fostloviţi subit de vreo enterocolită şi vor trebui să anuleze cina:

                     Luăm cina la 8, toată familia, de-abia aştept să te văd!