Capitolul II - Și tu îmi ești .. geamănul ?
M-am lăsat purtat de gândurile mele absurde ce nu-mi provocau nici o emoție, nimic, așa că m-am ridicat de pe iarba din parcul pustiu și am pornit spre casă. Așa-numita mea casă consta într-o cabană de la marginea orașului,la periferie. Totul era la fel. Vântul de primăvară adia ușor și îmi zbărlea părul negru, dându-mi la o parte bretonul ce-mi acoperea ochii goi. Eram ca o umbră . Corpul meu înalt și slab pășea desculț pe asfaltul destul de rece,iar mintea îmi zbura la..nimic. La vârsta mea de 19 nu aveam un loc de muncă, așa că trăiam doar din puținii mărunței ce i-am obținut din vânzările păpușilor fostului meu “stăpân”. Mergeam, mergeam și mergeam până am auzit un zgomot aproape imperceptabil ce a perturbat liniștea profundă. Un scâncet, se pare. Învoluntar, mi-am întors privirea în direcția din care se auzea smiorcăitul. O figură plângea în umbra unui stejar. Penibil. Probabil i-a murit pisicuța unui puști sau s-a despărțit iubita unui adolescent de el. Mi-am dat ochii peste cap și m-am îndreptat spre acel copac. Un puști își ținea picioarele strânse la piept, iar capul îi era aplecat. M-am coborât în fața lui, iar acesta a tresărit. Când și-a ridicat privirea am încremenit. Ce e în neregulă cu puștiul ăsta?Din ochii săi curgeau lacrimi de sânge, irisul fiindu-i albastru pal, aproape gri. N-am mai văzut niciodată ochi atât de frumoși..
Era liniște, însă aceasta a fost întreruptă destul de rapid :
- Tu ? Spuse băiatul din fața mea, buzele acestuia arcuindu-se într-un zâmbet șters.
Să-i răspund? Nu acum..
Ochii mei stranii au rămas ațintiți asupra părului său alb , la rădăcină tinzând către o nuanță foarte deschsă de roz. Șuvițele îî ajungeau până la umeri. Fața albă ca spuma laptelui strălucea în lumina soarelui, iar buzele subțiri și rozalii încă se arcuiau.
Amintindu-mi de intrebarea sa destul de ciudată, am ridicat din umeri, încercând să par indiferent.
- Cum te numești ? Mă întrebă el , mușcându-și buza de jos.
- Nu știu . Nu-l mințeam, într-adevăr. Am avut multe nume îm această viață, de la Daniel până la Sheyl .
- Te pot numi Ave? Mă întrebă acesta , aproape șoptind.
Am încuviințat printr-o mișcare a capului . L-am văzut ridicându-se, astfel putând să-I observ îmbrăcămintea. Purta un maieu verde pal, ce-I era cam lung, o pereche de pantaloni scuți, albaștri , iar îm picioare o pereche de șlapi maronii . La piciorul drept avea o brățară albastră , iar la cel stâng una verde, precum semnele de pe fața mea. Să fie oare o coincidență ? Probabil. M-am ridicat și eu . El era cu un cap mai scund decât mine, însă la fel de slăbuț.
Semăna cu o fată.. M-a apucat de mână și m-a tras până în stradă, apoi s-a oprit.
- Eu mă numesc Liv .
Hmh, ciudat nume.
Oare să vorbesc cu el? Nu știam ce să-I zic,dar..
- De ce plângeai ? Întreb pe un ton aspru, dar totuși, destul de chinuit .
- Nu mai apăreai odată .
- Să apar?
Eram nedumerit..
