Regăsindu-mă în tine

Partea II - Capitolul I

Regăsind iubirea în faptele mici, așa se explica viața mea înainte. Privind cerul, mediul înconjurător, peisajele minunate. Vedeam frumosul în tot și pretutindeni mă simțeam ca acasă. Fiori dulci de iubire îmi umpleau tot corpul, iar atunci când descriam toate acestea în romanele mele pur și simplu vibram sub atenția razelor minunate ale unei primăveri continue aflată în inima mea.

Realizez acum cu stupoare că nimic din ce credeam nu este așa, nimic din ce auzeam nu este cum îmi imaginam. Realitatea este dură, viața fiind un labirint plin de clupse; viața este precum o pânză de păianjen, sculptată cu grijă de tarantula neagră numită „lume", eu fiind o simplă insectă in ghiarele ei.

După un an de la moartea Mariei, reușesc să─mi revin complet, cu nici un prieten rămas, cu răni adânci, imprimate pe inima mea și cu multe regrete. Multe regrete care acum apasă pe umerii mei de 29 de ani și totuși slabi. Probabil că nu trebuia să─mi dedic viața scrisului, pentru că un scriitor e prea sensibil. Dar, ce altceva aș fi putut face? Știu, sunt atâtea alte meserii disponibile dintre care aș fi putut alege una cu ușurință, numai că în toată viața mea am făcut ceea ce credeam eu că este bine, dovedindu─se apoi că nu a fost. Acum însă vreau să─mi umplu o mică parte din inimă cu iubirea pentru scris.

„Lumină, lumină". Toți oamenii se cred a fi iluminați. Speranță? Nu, nu mai am. Iluminați zici, a? Pe mine nu m─a iluminat nimeni când am făcut acele greșeli din iarna trecută. Mie nu mi─a spus nimeni ce trebuie să fac, nici măcar Dumnezeu nu m─a ajutat și de câte ori l─am rugat, oh, de câte ori! Oh, Neitzsche, cum ai exprimat tu adevărul printr─o singură frază: Să fie oare, omul, o creație a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu o simplă creație a minții omului?

Cred că răspunsul la întrebarea aceasta o să─l aflăm fiecare în parte după ce vom muri. Dar nu, nu o să─l aflăm nici atunci. Eu am fost mort și n─am văzut nici o luminiță de la capătul tunelului, am fost mort și n─am văzut nici îngeri și nici porțile de aur ale raiului. Am văzut doar întuneric. Un întuneric atât de profund încât nici o mie de luminițe ale L.A.-ului nu ar fi fost suficiente pentru a lumina măcar 0,5 din suprafața acelui teritoriu imens. De atunci, eu nu─i mai zic moarte sau plecarea pe lumea cealaltă , ci pur și simplu voiajul spre lumea întunericului.

Camera mea arată acum mai rece ca niciodată. Deși e vară, iar termometrul indică 25 de grade celsius, eu sunt rece și totul e rece. Dulapul maro din colțul camerei și televizorul negru de pe birou îmi induc mereu gândul în lumea neștiinței. Podeaua e rece și ea și tavanul parcă stă să─mi cadă în cap deși nu are nici o problemă reală. Masa și mașina de scris acoperite în folie îmi arată schimbarea pe care am făcut─o iarna trecută, când am ales să folosesc laptopul și patul ca instrumente ale înfăptuirii muncii mele.

Da, am devenit mai rece, mai nepăsător, fără acel zâmbet pe față deși în sinea mea simt puțină fericire datorită romanelor mele care prind la public. Intenția mea nu este să fac ceva plăcut. Atunci când scriu, iau o idee din viața mea, în prima parte a romanului o dezvolt și o îmbin cu realitatea, iar în cea de─a doua va fi ficțiune. Pură ficțiune, sau mai bine spus, cum aș fi vrut eu să se întâmple lucrurile.

Viață și moarte, prizonier în libertate. Deși ei nespun că suntem liberi, nu este așa. Liber ești atunci când simți asta, cândtrăiești fiecare clipă a vieții tale ca un adolescent impulsiv, făcând lucruri trăznite și plăcute alături de o persoană pentru care ți─ai putea da viața înorice clipă sau alături de prieteni care ar muri odată cu tine dacă ar ficazul. Așa credeam că eram eu înainte, dar vedeți voi, viața și viitorul omului sunt atât de fragile precum un fir din pânza unui păianjen pe care tu continui să mergi. Un pas greșit, firul se rupe, iar tu cazi în marea groapă a întunericului. Fericiți aceia care se nasc la baza pânzei, acolo unde firul este mult mai mic și mult mai strâns legat și vai de aceia care se nasc în vârful pânzei, unde păianjenul țese firul doar pentru ca pânza să fie mai mare.Mergi ușor pe firul tău și dacă nu ai ghinionul să te mănânce păianjenul,probabil o să cazi sau o să se rupă firul ca la majoritatea oamenilor, apoi o să fii pierdut încercând să coși firul.Și dacă reușești să─l refaci, nu uita că acel nod făcut de tine l─a micșorat și a lăsat un semn permanent. Cam asta e viața. Oricât ne─am strădui să─i vedem partea frumoasă, adevărul este că îi vedem doar iluziile. Partea aceea „colorată" de fapt nu există și nu a existat vreodată, iar dacă va exista sper să trăiesc îndeajuns pentru a o putea vedea.