Pătrund înăuntrul acelei şcoli. Clopoţelul tocmai sunase, iar câteva zeci de fiinţe năvăliră cât de repede au putut afară din clase. Mi-am făcut loc printre acele făpturi de toate vârstele, reuşind să atrag privirile câtorva băieţi ceva mai mari. Cu paşi repezi păşeam către nu-ştiu-unde, în speranţa că voi găsi pe cineva care să mă conducă la iubitul meu Harold.
- Domnişoară, căutaţi pe cineva? mi se adresează în clipa imediat următoare un domn ce purta un soi de uniformă – mi-am dat seama imediat că era portarul şcolii.
Am schiţat un mic zâmbet palid, ridicându-mi privirea către el.
- Domnul Styles. Aveţi idee unde e? întreb eu, aşteptând curioasă un răspuns din partea lui.
- Hm, cine îl caută?
Oh.
- Prietena lui sunt.
Portarul mi-a făcut semn să îl urmez, şi aşa am şi făcut.
Din nou, încercasem pe cât posibil să-mi fac loc printre acea mulţime de copii – aceştia roiau peste tot, iar asta mi-a adus aminte de zilele pe care mi le petrecusem eu în şcoală. De momentele acelea de fericire pe care le simţeam atunci când suna clopoţelul de ieşire. Momentelea acele când era vinerea, şi ştiam c-aveam să fiu acasă două zile, făcând ce vreau, afară din acea „ închisoare „. Mă întreb, oare astfel se simţeau şi aceşti copii? O-oare se simţeau la fel de rău pe cum mă simţisem eu în anii pe care-i petrecusem în şcoală? Eram sigură că fiecare dintre ei avea o poveste de spus, şi nu ştiu de ce, dar dintr-odată chiar eram foarte curioasă să aflu măcar câte ceva despre fiecare făptură din acea clădire.
Dar, în clipa imediat următoare, vocea portarului ce tocmai mi se adresase mi-a întrerupt acel şir de gânduri, readucându-mă şi psihic exact în acel loc.
- Domnişoară? Aici e sala în care se află momentan Styles. Din câte ştiu eu, e singur, din moment ce copiii sunt în pauză, aşa că... sunteţi liberă să vorbiţi cu el.
- Mulţumesc mult. murmur eu, înainte ca acesta să se facă nevăzut.
Păi, acum rămăsesem doar eu acolo. O linişte mormântală se aşternuse în jurul meu – se mai auzeau doar câteva sunete slabe dinăuntrul acelei săli de sport. Încet, am întredeschis uşa, dar n-am aruncat nici măcar o privire înauntru. Nu înţeleg ce se întâmpla, de simţeam că ar fi cel mai bine să închid naibii acea uşa la loc, şi să mă întorc acasă. Nu înţeleg... Vorbind cu mine însămi, şi spunându-mi că trebuia să-l văd pe Harold, am aruncat pe furiş o privire înauntru. Harold, îmbrăcat într-un echipament de baschet (la naiba, nu-l mai văzusem niciodată până acum astfel, şi trebuie să recunosc că arăta chiar... bine) îi arăta unei tipe înalte, cu păr blond, lung, îmbrăcată cu o pereche de jeans skinny, o cămaşă albă şi un sacou roz (nu mă putusem abţine să nu observ şi faptul că aceasta încerca să joace baschet purtând tocuri) care pot spune sigur că era tocmai respectiva Ashley Cooper, cum să arunce mingea la coş. Oh. Nu ştiu de ce, dar nu m-am putut abţine de la a mai privi acea scenă pe care doar în filme o mai văzusem înainte măcar câteva secunde care păruseră infinite. Simţeam cum inima îmi e frântă încetul cu încetul. Nu puteam percepe gândul că el mă minţise. Nu suportam să fiu minţită, niciodată nu suportasem asta. Şi totuşi, nu puteam înţelege... el îşi dorise atât de mult ca noi doi să putem forma un cuplu, iar acum? Acum, ce? Dăduse peste o elevă blondă care putea să fie model pentru Victoria’s Secret şi hotărâse să… mă lase baltă pentru ea? O lacrimă mi se scurge pe furiş pe obraz. Cu un gest inconştient, mi-o îndepărtez. Nu-mi puteam permite să plâng. Nu, nu voiam să plâng. La fel de încet cum deschisesem acea uşă, am încercat s-o şi închid la loc, dar se pare că furia dinăuntrul meu nu-mi dădea voie să reacţionez atât de calm pe cum mi-aş fi dorit eu. Am trântit cu atâta putere acea uşă, încât chiar puţină tencuială căzuse de pe perete. În secunda imediat următoare, aud paşii greoi ai lui Harold venind în grabă către uşă. Mi-aş fi dorit atât de mult, s-o iau la fugă, să merg acasă şi să mă închid acolo pentru următoarele câteva luni, dar... pur şi simplu, nu puteam. Ceva mă ţinea acolo, pe loc. Ceva, o voce lăuntrică, îmi şoptea să rămân acolo pentru ca el să îşi dea seama de ceea ce simt eu în aceste momente. Şi da, chiar aşa făcusem. Asta până când el rămăsese ţintuit în pragul uşii, holbându-se efectiv la mine. Se pare că era suprins. Oh, da, aşa mă gândeam şi eu.
- Pot să îţi explic... şopteşte el, vocea tremurându-i uşor.
Numai să nu-mi spună că îi pare rău. Pentru că nu îi pare, şi eram mai mult decât sigură de asta!
- Nu ai ce să îmi explici. replic eu, tonul din vocea mea fiind unul rece. De-abia acum se leagă totul. adaug, făcând câţiva paşi până-n dreptul lui.
Palma mea se izbise cu putere de obrazul lui, o urmă roşie apărându-i imediat pe faţă.
- Am fost atât de naivă. Am fost atât de naivă c-am crezut că tu chiar simţi ceva pentru mine.
Nu-mi mai putusem stăpâni lacrimile. Aşa că, acum ochii mei erau împăienjeniţi de lacrimi, privirea fiindu-mi înceţoşată.
- Să nu mă mai cauţi, doar atât te rog. închei eu, ieşind fără să mă uit în urmă, din acea încăpere, şi imediat după, din acea şcoală.
