Tangoul disperării- Pariul

Capitolul 31- Nu mă voi mai întoarce prea curând

Capitolul 31
Nu mă voi mai întoarce prea curând

În sfârșit am reușit să îmi fac transferul aici, în Edinburgh. A durat două săptămâni din cauza Anului Nou și a restului de vacanță.

Revelionul l-am petrecut cu mama, Hazel, Ethan și chelnerița, pe care am aflat că o cheamă July. M-am simțit extrem de bine cu ei.

Louis a tot încercat să dea de mine, până i-am spus clar că nu vreau să mai aud de el. A renunțat prea ușor, deci are un plan. Nu mă mai interesează deloc persoana sa. Am fost atât de aiurită să îmi pese de el. Am fost atât de proastă să încep să mă îndrăgostesc de el. Mă bucur că am oprit tot amalgamul de sentimente acum, până nu avea să fie prea târziu.

Am plănuit să îi dau un ultimatum târfei de Rose. Împreună cu Hazel, Ethan și July, care au fost și ei puși în temă, am reușit să aflăm în ce spital a făcut avort Rose. Dar de acolo trebuie noi să facem rost de fișă, iar asta, presimt, că nu va fi chiar floare la ureche.

Mă grăbesc să ajung la micuța cafenea unde lucrează July. M-am îndrăgostit imediat de străzile pavate și clădirile cu arhitectură medievală a străzilor din Edinburgh. Unele dintre acestea sunt extrem de colorate, iar unele par desprinse din filmele de groază a secolului trecut.

Strâng paltonul mai tare în jurul meu și îmi înghesui gâtul în fularul gros. Tocurile mele scot un țăcănit enervat atunci când pășesc, dar am reușit să mă obișnuiesc. Oamenii nu mă mai privesc cu silă atunci când își dau seama de accentul meu britanic. Probabil au ajuns să se obișnuiască.

Intru în cafenea și merg direct spre bar, așezându-mă pe unul din scaunele înalte. Îi fac semn lui Eric, unul dintre chelneri, să vină spre mine.

- Hei, Allison! Cum îți merge? mă întreabă politicos.

Mereu am fost fascinată de părul său blond deschis și ochii săi verde crud. Maxilarul său accentuat și masculin îmi atrage mereu privirea. Cred că Eric este unul din cei mai atractivi bărbați pe care i-am văzut vreodată și unul dintre cei mai inteligenți din câți am întâlnit. Are 23 de ani și este student la medicină, cafeneaua fiind job-ul de unde face rost de bani pentru a-și plăti facultatea. El de fapt studiază la Londra, dar a „înghețat" anul și a început să lucreze aici pentru a se putea întreține.

- Hei, Eric! Bine, o duc tot mai bine. Tu?

- Și eu. Deja am strâns câți bani îmi trebuie pentru anul viitor de facultate, îmi spune și îmi aruncă un zâmbet sclipitor ce îmi face inima să tresară.

- Ma bucur enorm pentru tine, sincer! îi spun, returnându-i zâmbetul. O poți chema pe July? Oh, și adu-mi, te rog, o cafea neagră, tare și fără zahăr.

- Ca de obicei, aceeași comandă mereu, spune și râde, scoțând un pahar de sub tejghea. Am devenit pregătit.

- Ești un geniu! spun și râd odată cu el.

Dă din cap încă râzând și se întoarce spre ușa personalului. Îl urmăresc cum merge drept încordându-și mușchii spatelui. Zâmbesc automat și sorb lung din cafeaua fierbinte și proaspătă. Cafeaua făcută de Eric e mai mai bună și decât ce pe care mi-o fac eu.

După încă câteva minute o văd pe July ieșind pe acea ușă, cu paltonul într-o mână și cu cafeaua în cealaltă. Îi spune ceva la ureche lui Eric făcându-l să râdă și vine spre mine.

- Ce faci, Ali? mă întreabă veselă.

I-am povestit o parte din povestea dintre mine și Louis, dar nu totul. Nu am putut suporta să îmi las mintea să răscolească prin acele amintiri fără să îmi răscolească și sentimentele, așa că am lăsat-o baltă, iar July a înțeles.