soare, stele, acuarele //frerard

1

Frank se plimba prin parc liniştit, cu mâinile băgate în buzunar, având căştile în urechi.
Era încă una din zilele în care Frank chiulea doar de dragul de a chiuli, pe motiv că afară era frumos, că oricum era penultimul lui an de liceu şi că oricum pentru examene îşi lua meditator în a 12-a. Practic avea toate motivele să chiulească.
Şi afară era chiar frumos, bătea un soare palid de primăvară şi nu era nici prea frig, nici prea cald.
Frank adora genul ăsta de vreme, era ocazia ideală să-şi poarte cardiganul albastru închis, şi astfel se diferenția de albastrul palid al cerului.
Frank putea spune că adoră primăvara, era anotimpul lui preferat. Descoperise asta acum vreo două săptămâni, când cineva menționase întâmplător că motivul pentru care primăvara e genială sunt florile. Frank mereu spunea că îi plac zambilele. Florile florile florile... florile sunt frumoase.
Lui Frank îi plăcea şi vremea de pe timpul primăverii. Frank admira toată trezirea naturii din primăvară. Primăvara era suficient de caldă şi de răcoroasă, fiind şi proaspătă în acelaşi timp.
Revenind în prezent, făcând abstracție de motivul stupid pentru care Frank era în parc în loc să fie la ore, şi amintindu-ne de cum soarele bătea palid pe cer în ziua aia, Frank se plimba pe aleile lungi ale parcului. La un moment dat s-a oprit din drumul drept pe care îl parcurgea şi s-a aventurat pe o străduță din stânga lui. A trecut de toți copacii ce-i străjuiau lumina astrului şi a ajuns în capătul străduței. Acolo, se deschidea un alt drumuşor, iar în capătul său era o poieniță cu o fântână în ea.
Poienița asta va deveni un loc foarte important, aşa că merită descrisă, credeți-mă. Modul în care florile erau aruncate la întâmplare prin poiana aia era pe cât de dezorganizat, pe atât de artistic. Iarba era plină de rouă, ce lucea sub razele soarelui, iar dacă încercai să fotografiezi spațiul ăla, un curcubeu îți acoperea obiectivul. Fântână era undeva mai în stânga față de intrarea în poieniță, fiind făcută din piatră gri în care erau sculptatr diferite flori. Apa țâşnea calmă din fântână, aruncând mici stropi pe iarbă, astfel contribuind rouăi. Mica poieniță era bine luminată de soare, deşi faptul că era înconjurată de copaci înalți îi dădea o atitudine de securitate, de spațiu retras şi privat.
Revenind, Frank abia intrase în această poieniță. Ciripitul păsărelelor se făcea cu greu auzit prin volumul dat la maxim maxim al căştilor lui Frank, dar poiana era cu adevărat frumoasă.
Băiatul a decis să-şi scoată căştile, pe care le-a aruncat în buzunar, şi apoi a mers să se aşeze pe marginea fântânii.

Lui Gerard îi plăcea să deseneze. Smocul lui de păr roşu făcea un contrast imens cu cerul palid, albastru şi roşu opunându-se violent una celeilalte. Culorile acestea se opuneau reciproc, dar combinate în cantități potrivite, în forme aranjate cum trebuie, arătau mai bine decât nuanțele făcute să arate bine împreună. Şi Gerard era un adevărat artist, iar culoarea lui favorita era roşul, o culoare destul de violentă. Totuşi, când era trist, alegea să foloseasca albastru în desenele lui.
Azi, vremea de afară îl îndemna să picteze cu mov, combinația dintre roşu şi albastru. Gerard stătea în iarbă, concentrându-se pe zambila din fața sa, dându-i culoare în tuşe mici de acuarelă mov. Pe fundal apărea un gri şters, de la fântâna care îşi revărsa apa în spatele florilor.
Şi Gerard, deşi nu era stăpân pe el în multe situații, la pictat era un geniu, şi aşa voia să iasă totul exact în picturile pe care le făcea. De aia îşi alegea un loc liniştit ca să picteze, doar ca să nu fie deranjat şi să poată lucra liniştit la pictură.

Fix atunci, ceva i-a deranjat cadrul. Un băiat cu părul negru, destul de lung, care purta un cardigan albastru, s-a aşezat pe marginea fântânii şi a început să se joace cu mâna prin apă. Gerard ar fi părut prea obsedat dacă începea să îi țină predică, să-l pună să plece din locul unde stătea ca să îşi poată termina pictura, deci a luat o pauză de la pictat.

Frank nici nu îl observase pe băiatul cu părul roşu până când nu decisese să se dea jos de pe marginea fântânii. Se făcuse destul de târziu şi pe la ora asta se întorcea de la liceu, deci nu voia să fie luat la întrebări de părinții lui.
Când a coborât, a văzut acuarelele băiatului cu părul roşu şi caietul de desen, ce avea pe el o replică aproape exactă a zambilei din fața sa desenată, pictată, cu cea mai mare răbdare posibilă.
Frank admira orice formă de artă, iar această artă merită apreciată.
-Hei, îmi place mult pictura ta, intrase în vorbă Frank cu băiatul de lângă el.
-Mersi, deşi m-ai cam încurcat la pictat prin... prezență.
Frank îşi abținuse un comentariu, luă o gură de aer şi continuă:
-Scuze... Pictezi des?
-Aproape zilnic. Vin mai mereu aici, îmi place că e un loc mai retras, îi răspunsese băiatul cu părul roşu. Îmi place când totul e liniştit în momentul când pictez.
-Eşti la liceul de artă?
-Cred că m-au dat afară la câte absențe am, vin doar pentru examene. Ştii, la un moment dat am realizat că toată teoria asta nu mă ajută cu nimic, şi am zis că o să mă descurc singur. Am găsit ceva post pentru la vară la un studio de desene animate, trebuie doar să mai primesc programul.
Frank a rămas mut. Tocmai vorbea cu un om care va ajunge să înveselească familii întregi doar folosindu-şi imaginația, acompaniată de un creion.
-Sunt a 12-a, apropo, dacă se mai poate spune asta. O să mai merg doar pentru examene.
-Eu sunt a 11-a, i-a răspuns Frank.
-Şi n-ar trebui să fii la ore?
-Era frumos afară, şi oricum, discuția asta e mult mai interesantă decât orice teoremă de la mate. Prefer să iau o absență stând şi vorbind cu tine decât să merg să aud aceeaşi ecuație folosind litere diferite.
-Părinții tăi nu te aşteaptă acasă?
Frank a uitat complet. Probabil că ochii verzi-căprui ai băiatului din fața sa l-au distras prea mult.
-Ba da, mersi că mi-ai amintit.
După un moment de linişte ciudată, amândoi au chicotit.
-Şi, cum te cheamă?
-Gerard, i-a răspuns băiatul cu părul roşu.
-Ce nume frumos! a exclamat Frank.
-Pe tine cum te cheamă?
-Frank.
-Mâine o să fiu aici aproape la aceeaşi oră, vezi dacă vii, dar probabil ar fi bine sa mergi şi la ore. Cam zilnic sunt aici. Acum hai, Frank, mergi acasă! râse Gerard.
Frank i-a făcut cu mâna şi a început să alerge spre casă, repetând un cuvânt... un nume. "Gerard", ce nume frumos!