Jocul nebuniei |✒️

9. U - un suflet printre fantome

          Nu îl las din vedere nici pentru o clipă. Ajunsă în dreptul lui, îl bat slab pe spate. Acesta se întoarce şi mă privește deloc afectat de ceea ce tocmai i-am spus. Tace, fapt care mă intimidează.

          — Îmi cer scuze pentru mai devreme, murmur încet evitându-i privirea curioasă, şi mulțumesc pentru că m-ai salvat, continui cu ochii paralizați pe bucata de pământ dintre picioarele noastre.

          — Scuze acceptate. Sunt Nāve, spune simplu şi îmi întinde mâna.

          Modul în care se prezintă mă face să mă încrunt. Nu eram pregătită pentru asta.

          — Ema, şoptesc strângând cu neîncredere mâna lui. Îmi ridic privirea găsindu-i ochii asupra mea. Abia atunci îmi dau seama ce este de fiecare dată schimbat la el: ochii. Prima dată erau verzi, iar acum sunt căprui spre un roșu stins.

          — E ceva în neregulă? mă întrebă observând privirea mea insistentă.

         — Îmi cer din nou iertare. Nu mă simt prea bine, mă justific în fața lui. Am impresia că sunt într-un somn ce se repetă mereu, şi habar n-am ce să fac, continui crezând că astfel aș putea să elimin preocuparea lui, iar acesta schițează un mic zâmbet la neîndemânarea mea.

          — Se va rezolva. E ceva firesc lucrurilor, cred. Poate ești doar obosită, mă informează acesta detașat.

          Cuvintele lui sunt precum o amprentă ce refuză sa-mi părăsească mintea. Nu îi înțeleg sensul, dar modul în care le-a pronunțat mă face să cred că au fost spuse înainte de timp. Nu am un răspuns, ci doar dau afirmativ din cap. Un val de liniște sâcâitoare se lasă între noi.

          Câteva secunde de analiză îmi sumt deajuns ca să-mi amintesc de nenumăratele ori în care acesta mă salvase. Trebuia să fac ceva.

          — Ce ai spune dacă te-aș invita la o cafea?! Îți sunt datoare, rostesc cuvintele în timp ce fac un semn cu capul spre semafor.

          — Sigur, de ce nu?! acceptă acesta. Știu și un loc perfect, spune arătând spre cafeneaua de la colțul străzii. Ce spui de mâine?

     

          Îmi place propunerea lui, dar cuvântul mâine strică tot farmecul.

          — De ce nu acum?