True love never forget

9. 'Mi-e scârbă de tine'

-Bine, scârbos, puteți să încetați? E o prostie! Imediat ce aud cuvintele lui Harry, mă despart din sărut și îmi pun privirea în pământ, stânjenită.

Harry se ridică de pe canapea, ia paharul de băutură de pe marginea canapelei, dă tot lichidul pe gât și vine spre cerc.

Mă prinde de încheietură și mă trage din adunătura de studenți.

-Ce faci? Îl întreb confuză și încerc să ripostez.

-Noi plecăm, acum! Mărie în fața mea.

-Hai frate, de ce strici petrecerea? A fost doar un sărut, până acuma nu ți s-a părut o prostie. Vocea groasă a unui tip blond își face simțită prezența, însă Harry doar îl privește urât după care mă strânge și mai tare de încheietură.

-Nu pot să-mi spui ce să fac. A fost un simplu sărut și totuși de ce îți pasă așa de mult? În primul rând, nu este treaba ta, în al doilea rând, sunt destul de mare ca să fac ce vreau, iar în al treilea rând sunt aici cu Ian.

Mă privește profund în ochi destul de furios, se pare. Nu este el în postura de a-mi spune ce să fac sau cu cine trebuie să mă sărut. Ochii lui, din verzi devin negri.

Se încruntă, dar după un schimb de câteva priviri, iese din casă trântind ușa cu putere. Timp de câteva secunde ne aflam intr-o liniște totala. Mă întorc către restul grupului si ridic o sticlă de votcă deasupra capului.

-Să continuăm petrecerea, nu?

Toata lumea începe să aplaude și să fluiere, formând din nou cercul.

Am decis ca tura aceasta să nu mai joc, așa că am căutat ușa de la curtea din spate și m-am așezat pe o bucată de piatră imensă.

-Hei, ești ok? Simt cum se așează lângă mine și își pune mâna pe spatele meu.

-Da, adică de ce n-aș fi? Ian îmi dă o șuviță de păr după ureche și îmi zâmbește cald.

-Hai! Te duc acasă. Sare de pe piatră și îmi întinde mâna.

-Nu am chef să merg acum acasă!

-Eu cred că ar fi cel mai bine.

-Îți dai seama că acolo va fi și Harry? Crezi că vreau să dau ochii cu el acum?

-Sunt sigur că nu va fi acasă. Și dacă se va întâmpla ceva, ești liberă să mă suni. Își arată zâmbetul tipic lui, ridicând doar un colț al gurii.

Cedez și îmi las corpul să cadă de pe piatră. Merg bosumflată spre curtea din față unde este parcată mașina. Încerc să nu bag de seamă oamenii beți care se împing în noi și să îmi pun în ordine gândurile.

Nu pot să îl înțeleg pe Harry. Îl deranjează tot ce fac. Nu-i pasă de mine și sincer nici mie nu-mi mai pasă de el. Nu îl cunosc pe omul ăsta deloc. Nu e Harry pe care îl știu eu, omul ăsta nu e el. E un străin. Nu îl mai cunosc deloc.

Simt o mâna pe umărul meu și cum totul se zguduie. Revin cu picioarele pe pământ și realizez că am ajuns.

-Hei, Lexi, ești Ok? Întreabă Ian îngrijorat.