Vine o zi în care nu știi cine ești, fugi și nu te mai regăsești. În aceea zi îți vei da seama cât de mult ai fugit de tine însăți. Te vei privi îndelung, și vei căuta fetița cu ochii veseli și zâmbet viu. Vei căuta gândirea de copil vesel, iubitor și răzleț care erai nu cum mult timp în urmă, și nu-l vei mai găsi. În schimb, vei găsi o fată complexată de modul în care arată, cu chipul palid și buzele strânse. Vei găsi o adolescentă nefericită, care se ascunde în spatele unei biblioteci. Și nu vei mai găsi același chip, ci fața machiată a unei femei în devenire, acei ochii triști, bine definiți de un tuș negru. Și te vei gândi, cum gândeai atunci, și nu-ți poți da seama, căci acum tot ce-ți acaparează mintea este un băiat care nu te caută, sau care nici măcar nu vorbește cu tine. Îți vei da seama că nu mai trăiești atât de fericit ca atunci, că ai renunțat de mult să crezi că ești la fel ca toții ceilalți. Îți dai seama că ești diferită și te doare groaznic inima. Va venii acea zi în care îți vei da seama că acțiunile tale sunt perfecționiste, că începi să-ți dorești atenția și încrederea unui profesor, că vrei ca lumea să te remarce prin ceea ce ești, prin ceea ce crezi sau faci. Dar te oprești și te mai uiți odată în oglindă. Te vezi plângând. Îți vezi fiecare lacrimă și-ți dai seama că lumea nu mai e demult la fel, că tu te-ai schimbat și în jurul tău s-au schimbat și ceilalți. Te doare tot corpul, vrei să-ți eliberezi sufletul de sub gratiile trupului mort. Și-ți amintești că e viața ta, că tot ce a fost frumos s-a transformat în anxietate, durere și neliniște. În maturitate.
