Short Stories

Perfecțiunea iubirii

Băiatul perfect.

Pur și simplu, mi-am dorit să-l întâlnesc. 

De dimineață, mai vital decât paharul de apă cu lămâie, a fost această căutare. Căutarea perfecțiunii ce aduce bucurie. 

Am vrut cu ardoare asta. Chiar aș fi dat secunde, minute, ore, zile, săptămâni, ani din efemeritatea mea, ca să întâlnesc plenitudinea iubirii în perfecțiunea partenerului.

Pe lângă această dorință ce mi-a ars interiorul, am vrut să merg la fetele mele. Să le spun la o linguriță de prăjitură, de parcă aș fi învățat pentru o olimpiadă oarecare, ca eu am găsit întâmplător băiatul perfect, iar el mi-a adus împlinirea în plan fizico-spiritual. Să le văd cum lâncezesc informația și, apoi, să-mi spună: Arată-mi o poză cu el!, iar eu să le arăt cele mai perfecte poze, din cele mai perfecte locuri, cu cel mai perfect băiat.

Dar eu nu am nici poze, locuri sau un băiat perfect. Nu am nimic perfect sau care să-mi aduci mâhnirea lor.

Dar... nu îmi pasă. Perfecțiunea a devenit o utopie. 

Eu sunt o fată. Nu doar o simplă fată, ci una puternică, hotărâtă și independentă. Nu pentru că păruiesc târfulițele sau îmi plătesc singură consumația la restaurant, ci, pentru că în singurătatea mea absolut normală, nu caut o iubire doar de complezență. 

Am realizat în căutarea mea arzătoare că, îmi doresc cu adevărat, ca băiatul, în imperfecțiunea lui, să-mi facă inima să zboare de fericire. Să mă determine să regret că ceva la fel de frumos ca al nostru, nu se poate întâmpla în viața oricărei ființe. Să mă facă să realizez, dacă sentimentul s-ar disipa în liniștea anilor, că a fost ceva atât de inegalabil încât m-a făcut să sufăr cu jar pentru că și-a luat rămas bun.