M-am îndrăgostit de persoana nepotrivită

Capitolul 8

            Din momentul în care l-am văzut am știut că nu aveam nicio șansă de scăpare. Aveam să-l caut în fiecare băiat care avea să-mi treacă prin fața ochilor, uitându-mă după furtuna ochilor lui cenușii, după zâmbetul lui rupt din soare, după grația cu care pășea pretutindeni, atragând privirile tuturor. În momentul în care mi-am acceptat sentimentele pentru el, am știut că mi-am semnat de una singură condamnarea la moarte.

            Și, totuși, am continuat să sper. O mică parte din mine a sperat mereu să găsească un alt zâmbet, o altă pereche de ochi, un alt el care să mă facă să uit că îmi dăruisem întregul suflet unui singur om, că eram gata să-mi dau viața iubindu-l, că aș fi făcut orice doar ca să-i pot întoarce privirea spre mine.

           Mi-am ascultat fratele, am început să petrec mai mult timp prin împrejurimi și să zâmbesc mai mult, mai larg, mai binevoitor. Mi-am ascuns încruntăturile caracteristici și am tăcut când voiam să vorbesc mai mult decât știam că e cazul. Nu, cu siguranță, nu eram eu cea dintotdeauna, dar schimbarea pe care mi-o impusesem de una singură devenise cea mai bună distragere.

             Momentele în care mă întorceam în Camera de Zi urmăreau mereu același tipar. Zile întregi m-am așezat pe fotoliu, lângă Malfoy, privindu-l și vorbindu-i atunci când el nu-și dorea să o facă. Nu se schimbase nimic - era la fel de serios, de încruntat, de tăcut. Mă privea mai rar și mai puțin decât înainte, ba chiar evita să-mi întâlnească privirea în serile în care stăteam singuri în fața șemineului.

              Am intrat încă o dată în Camera de Zi, oftând când am văzut că era în același loc ca întotdeauna. Nu mai purta roba ci, în loc de uniforma în care îl prindea miezul nopții alături de mine, un tricou și o pereche de pantaloni de trening pe care nu-i mai văzusem până atunci.

-Bună, am spus, respectând ritualul zilnic.

           M-a privit și a dat scurt din cap în semn de salut, dar am putut să jur că privirea i s-a luminat când m-a văzut. Am zâmbit încurajator fără să înțeleg nici eu de ce, mi-am dat jos roba și am așezat-o neglijent pe undeva, grăbindu-mă să mă așez lângă el. Simțeam că acum era ceva diferit. Voia să vorbim.

-Schimbă-te mai întâi.

         L-am privit confuză.

-Îți place să adormi în uniformă?

          Am chicotit și i-am făcut semn să aștepte, ca mai apoi să o iau la fugă pe scări și să mă întorc în pijamale de repede putusem. M-a privit atent cât mă așezam la picioarele lui, direct pe podea, și s-a încruntat.

-Ce faci acolo?

          Vocea lui răgușită era ușor critică, devenise încă o dată calmă, sigură și autoritară. Gestul meu îi atrăsese atenția mai mult decât mă așteptam. Am dat din umeri. Ce conta unde stăteam eu? Important era ca el să vorbească în sfârșit.

-Ridică-te, vino aici, mi-a spus, bătând cu palma brațul fotoliului în care stătea el.

-Dă-te tu jos, i-am răspuns. Nu eram pregătită să-l simt așa de aproape și voiam să văd, oricum, cât de mult avea să dureze această confruntare a orgoliilor.

           A oftat. Nu avea dispoziția necesară pentru a-și impune autoritatea și, deși mi-am dat seama că nu-i făcea mare plăcere, și-a lăsat corpul să alunece pe marginea fotoliului până pe podea. S-a sprijinit cu spatele de obiectul de mobilier și și-a așezat mâna stângă pe genunchiul stâng, pe care-l ținea ridicat.

             Lumina focului îi schimbase ochii din griul de furtună într-o culoare ciudată, magnetică și flăcările se reflectau perfect pe chipul lui. Dacă înainte aș fi putut să spun că era un muritor aproape de perfecțiune, acum eram convinsă că, dacă nu l-aș fi cunoscut personal, aș fi fost în stare să cred că era un zeu. Focul îl asemăna cu Hades și niciodată nu mă gândisem la cât de mult i s-ar potrivi rolul ăsta, "conducător al Iadului". Era rece, serios, dur și imposibil de convins că mai exista și bine în lumea asta diabolică. Văzuse prea multe ca să mai creadă în asta.

-De ce ești aici? m-a întrebat brusc, scoțându-mă din gândurile în care îi atribuiam deja o furcă și îl înconjuram de flăcări.

-Cum adică?

         Nu înțelegeam ce mă întreba. Nu era evident pentru amândoi că voiam doar să-i fiu în preajmă și că uram tristețea din ochii lui? Voiam să-l ascult și să mă lase să văd dincolo de trăsăturile fizice. Voiam să mă cuibăresc în sufletul lui și să nu mai ies de acolo.

-De ce ești aici? În fiecare seară, vii, te așezi aici și aștepți ceva, nu știu ce. De fiecare dată, vorbești, îmi povestești ce ți s-a întâmplat de-a lungul zilei, ca și cum m-ar interesa, apoi adormi. De ce faci toate astea?

          Despre asta era vorba? Îl enervam așa tare încât să-mi spună să mă car odată și pentru totdeauna?

-Vrei să plec?

Vrea sau nu vrea? Ce credeti voi că vrea, de fapt, Malfoy?