Zborul muștelor

Capitolul I

          — Au început înscrierile pentru președintele elevilor. Repet, au început înscrierile! Te poți înscrie printr-un singur click pe site-ul liceului sau printr-o vizită la domnișoara Moore. Eu am fost Jeremy Stevens, iar acesta a fost jurnalul de dimineață. O zi bună, Miami!

           Vocea lui Jeremy traversase toate coridoarele liceului. De la biroul directorului până la camera paznicului, toate încăperile au fost cufundate în glumele proaste de la ora șapte. „Vocea liceului", așa cum îi place să fie numit, se bucură de zece minute în fiecare dimineață. El se ocupă de anunțurile de la ora șapte și o înlocuiește pe Jennifer, când aceasta e prea ocupată cu unul dintre cele trei cluburi pe care le admnistrează, la bârfele de la unsprezece.

         Am ciocănit în ușa din lemn masiv, așteptând un răspuns de pe partea cealaltă.

          — Intră!

          Am atins mânerul clasic maro și am deschis ușa. Un miros puternic de cafea mi-a iritat căile nazale. Domnișoara Moore nu bea, dar secretara obișnuiește să și-o prepare chiar în birou. Nu e ca și cum există trei automate de cafea în această clădire. În fața ochiilor mi se deschide o încăpere destul de mare, care face legătura dintre cele două birouri. Biroul secretarei se află în partea dreaptă, dar nici măcar nu privesc în direcția respectivă pentru că vrăjitoarea transmite doar energie negativă. În schimb, domnișoara Moore, o femeie trecută de a doua tinerețe, este o rază de soare. Am trecut de asistentele liceului, salutându-le, și m-am îndreptat către biroul din partea stângă. Am citit pentru a suta oară tăblița de pe ușă și am bătut încet în ușa vopsită mov, o încercare de mov.

          — Intră, intră! Salem, dă-te din ușă.

         Am deschis ușa cu grijă pentru a nu lovi persoana aflată pe partea cealaltă. De unde am știut că este vorba de o persoană? Fiecare persoană reprezintă un Salem pentru domnișoara Moore. Eu sunt un Salem, Jeremy e un Salem, majoreta șefă e un Salem.

          Un băiat brunet și-a cerut scuze, iar eu m-am dat din drumul lui. Acesta a părăsit încăperea, nu înainte de a își lua la revedere de la femeia îmbrăcată în verde. Eu aștept ca domnișoara Moore să îmi permită să mă apropii, dar aceasta este pierdută în dosarul negru aflat pe biroul din stejar gri. Tușesc fals, iar femeia tresare.

         — Oh, Carter, tu erai! Cu ce te pot ajuta, scumpo? întreabă raza de soare și își reia poziția, pierzându-se în cuvintele acelei foi.

           — Vreau să mă înscriu pentru funcția de președinte al elevilor, spun eu, așteptând un posibil contact vizual care să mă ajute să îi citesc gândurile persoanei din fața mea.

          Stiloul din mâna dreaptă lovește suprafața biroului, iar contabila mă privește cu ochii ei ciocolatii.

          — Am așteptat trei ani pentru a auzi aceste cuvinte, dragă. Stai puțin, zise ea, începând să caute prin zecile de hârtii aflate pe birou. Știu că am pus-o pe aici, pe undeva. Ia un loc, Salem.

          — Îmi cer scuze, dar mă grăbesc.

         Îmi trag una dintre bretele ghiozdanului. Nu a început anul școlar de foarte mult timp, iar eu simt deja cum durerea de spate preia controlul. Știu că aș putea sta jos, dar aceasta ar fi portița liberă a contabilei de a mă reține cu cine știe ce nimicuri.

          — Ai oră cu Șarpele?

          — Nu. Din fericire, am scăpat de el în ultimul an. A făcut schimb cu profesoara de la cealaltă clasă.

          Eu mi-am îndreptat privirea către tablourile din încăpere. Majoritatea liceenilor spun că au fost pictate de răposatul soț al domnișoarei Moore, dar există voci care spun că au fost pictate chiar de aceasta în perioada liceeului, înainte de a fugi cu acel Richard care a devenit o legendă printre adolescenții din acest oraș. Domnișoara Moore nu a fost căsătorită sau noi nu știm că ar fi fost, dar s-a întâmplat să îi scape un detaliu despre viața pe care a dus-o în Ohio la unul dintre baluri. Sora lui Jennifer se ocupa de secțiunea bârfe în perioada respectivă, așa că a răspândit zvonul că raza de soare a fost căsătorită. Din acest zvon au luat naștere mai multe, iar povestea a ținut aproape doi ani. Nu înțeleg de ce. Tablourile nu sunt opere de artă. Sunt patru, fiecare aparține unui perete. Peretele verde deține tabloul cu munți, peretele albastru îl are pe cel cu marea, cel galben a primit tabloul cu câmpul de floarea-soarelui, iar ultimul perete, cel portocaliu, deține apusul. Toate se bucură de același tip de ramă, clasică din lemn masiv.

          — Am găsit-o. Doamne, am trimis și băiatul în gura lupului. Dosarul lui era aici, spune femeia, bătând cu mâna un teanc de foi, chiar aici. Uite, dragă. Ia un pix și semnează, ești prima.

           Inspir și expir. E primul vis de pe lista mea. E prima muscă. Îmi scriu numele în prima căsuța cu unul dintre pixurile de pe birou, îmi iau la revedere și mă îndrept către sala cu numărul zece. Mi-au mai rămas foarte multe muște, trebuie să învăț să le dau drumul.