Toată casa era cufundata în întuneric. Mi-am lăsat geanta si cheile de la casa pe podeaua din holul nostru îngust, aproape inexistent dar suficient pentru trei oameni care nici macar nu isi vorbesc. Am zăbovit cu privirea câteva minute asupra a tot ce ma înconjura. Ma simteam singura si rece ca intr-o casa străină. Ca întotdeauna. Stiam de mama ca era plecată la cabinet la ora asta dar ceea ce era intr-adevar straniu, era mesajul de la tata si faptul ca ma chemase urgent acasa.
Am oftat în deznădejde după care l-am strigat de câteva ori. Logic daca m-a chemat acasa el ar fi trebuit să fie deja aici. Nu după multă vreme l-am gasit stand pe pat în camera pe care o împărțea cu mama de dragul vremurilor bune caci iubirea dintre ei era stinsă de mult timp. Mama ținea de fiecare dată să îi reamintească acest lucru, atat de des incat si mie mi-a intrat in cap ca singurul motiv pentru care tata mai locuia în casă eram eu. Totusi desi ma simteam oribil din acest motiv banal si poate fără niciun sens, am inteles ca iubirea nu se generalizează, nu are termen de comparatie si niciodată nu vei sti cu certitudine unde cand si cum s-a întâmplat. O simti si atat. Iar când nu mai iubesti procesul e invers. Nu contează neaparat motivul, cand s-a întâmplat sau în ce circumstante, stii ca nu mai iubesti si atat.
Iar după părerea mea umilă, chestia asta se aplica cam in orice lucru. Daca esti atras de ceva, nu stii de ce, sta in natura ta, in personalitatea ta asta daca ai una bineinteles si in modul in care te raportezi la aspectul pe care îl atragi. În fine filozofia de viata este relativă, chiar depinde de tot ceea ce te definește si ce te pasioneaza. De aceea niciodata in viata asta nu o sa ma inteleg cu tata. Filozofia noastră de viata este diametral opusa ceea ce face ca conflictul dintre noi sa fie ca o gaura neagra.
Oricum tata era întins pe pat stand cu ochii inchisi, in aparenta dorimind. Totusi mi-a simtit prezența, a deschis ochii și m-a privit fix in ochii. Expresia fetei lui era chinuita. Lasa la iveală o suferință blândă pe care am perceput-o usor tulburătoare. Am suspinat involuntar.
-S-a întâmplat ceva?
M-a privit fix câteva secunde.
-Nimic grav scumpo, am avut un accident de muncă.
Numai atunci am observat ca piciorul lui drept era așezat cu grija pe o perna. Părea a fi înfășurat în ghips. De asta ma chemase? Ce as putea sa fac eu? Sunt dură asta fara indoiala dar piciorul lui rupt era o consecinta indirecta a tutror actiunilor lui pe care constient le-a comis sau cum spune mama, karama.
-Te-am chemat asa de repede pentru ca am nevoie sa ma ajuti cu o chestiune.
Am zâmbit fals încercând să maschez toată enervarea pe care o simțeam în vene.
-Înainte sa plece mama ta a facut o caserola pentru Seth. Trebuia să merg eu personal sa i-o duc dar cum nu pot sa merg din motive evidente, ma gândeam ca ma poti ajuta tu.
- Nu, chiar nu o sa fac asta tata. Pentru o caserola? De ce nu poate sa treaca mama? Stii în ce situatie ma pui? E profesorul meu, unul foarte neplăcut uneori si chiar nu vreau sa ma întâlnesc cu el într-un cadru informal. Trebuie să înțelegi asta.
-Uite stiu ca nu iti pica tocmai bine, dar caserola se răcește și că nu mai are același gust reinclazita plus trebuie sa recuperăm niște lucruri pe care le-am uitat acolo. Seth deja le-a aranjat într-o cutie. Tu trebuie doar sa te duci sa ii dai caserola si sa iei cutia. Fără pre multă vorbărie. E în regulă, scumpo? Ma vei ajuta cu asta?
L-am privit câteva secunde în ochi. Ma gândeam cum o sa regret toată tărasenia asta după ce o sa ma întorc. De ce sa fac eu asta? Nu e chiriașul meu până la urmă. Sa se descurce. Dar fir-ar să fie de treaba ca are piciorul în ghips, nu pot sa il refuz. Sunt o scorpie fără suflet în general dar uneori fac si voluntariate pentru cauze relativ bune. Am cedat si fara sa comentez am plecat din camera lui. Stiam exact unde era apartamentul. Cam la o ora de mers pe jos spre vest. M-am schimbat rapid de hainele pentru scoala si le-am inlocuit cu ceva mai decent de purtat pe strada. O pereche de blugi negri Levi's pe care îi imprumuntasem din sifonierul mamei acum câteva sezoane si pe care nu îi inapoiasem nici până în aceea zi si o cămașă cu maneca scurta care imita perfect clasica pătura de picnic cu carouri rosii. Am ras înfundat. Eram o pătură de picnic. Complet neatragatoare fără savoare dar totusi cu o utilitate fără de precedent. La picnic, nu poti sa vii asa din neant si sa te pui pe pământ, te-ai fi murdărit mai ales daca ploase cu cel puțin două zile înainte. Cam ciudat daca stai sa te gândești. Cat de importanta e de fapt si cat de irelevantă e in acelasi timp.
Am coborât scările fără vlagă timp în care imi repetam scenariul în cap. Ma duc acolo, ma prefac ca nu stiu ca este chiriașul tatei, ii dau caserola, iau cutia iar apoi plec. Fără un cuvânt în plus sau în minus. Ma simteam impacientata. De fapt neliniștită, tulburata ca urma sa îl vad intr-un cadru nonformal. Dar nu imi pasa cu adevarat. Era doat o emotie stupida pe care trebuia neaparat sa o ingrop undeva adanc fara ca macar sa ma gandesc de ce voiam ca lucrurile sa decurga asa. Adevarul e ca ma simteam incoltita si in pericol, nu neaparat de el ci de sentimentul de nesiguranța pe care îl aveam în legatura cu el. Ceva era intr-adevar neinregula cu el. Perfect de imperfect.
Am luat caserola de pe blatul de bucătărie iar apoi cu o viteza pe care nu mi-am inchipuit vreodata ca o puteam atinge am pornit la drum. În căști cântau The Beach Boys- Surfin U.S.A. Muzica buna aparea cam rar prin topuri asa ca ma orientasem spre muzica veche dar buna pe care mama mi-o bagase in cap de mica. Si poate ca ar fi trendy sa spun ca muzica pe care o asculta mama cand era de varsta mea este demodata sau e sub standardele morale si etnice a realității secolului douzeci si unu însa nu este adevarat. Musica e ca moda, un ciclu care se repeta la un anunit interval de timp si cu care suntem nevoiti sa conviețuim o perioada.
Vremea era plăcută într-o anumită măsură. Soarele strălucea cu putere încingand asfaltul. In scurt timp dupa ce am trecut de cimitir am cotit-o la dreapta iar apoi am mai mers cativa metri pana am vazut poarta complexului rezidential. Am oftat. Portarul Rick m-a salutat si m-a lăsat să intru fără nici macar o intrebare. Am urcat rapid pe scări până la etajul șase al clădirii unde pe palierul din stanga la usa cu numărul 12 rezident era chiar profesorul meu de literatură. Am respirat adânc de câteva ori înainte să imi iau avant si sa sun la usa. Nimeni. Am mai sunat inca o data. La fel acelasi raspuns. Am stat o secundă pe gânduri. Poate nu e acasa? Asta ar fi fost asa de bine si de liniștitor încât aproape că mi doream ca usa aia sa nu se deschida. Neatenta din fire, cand am incuietoarea de la usa a început să se miște, am scapat caserola cu mâncare pe podea. Mama m-ar strangula de lustra daca ar afla. Tot scenariul pus la cale mai devreme fusese compromis.
Domnul Langford m-a intampinat cu un zâmbet îngâmfat ca de obicei. Nu îmi dădeam seama dacă facea asta intenționat sau chiar așa zâmbea el. As putea adauga ca în ciuda faptului că zâmbetul acela particular de simintit intr-o masura jenant de confortabil facea ca genunchii să îmi tremure inexplicabil,era fermecător. Nu știam daca sa îmi focusez atenția asupra parului lui nearanjat sau a abdomenului lui descoperit. În mod cert nu mai puteam face fata realități pentru că îl văzusem semi dezbracat. Abdomenul lui era usor lucrat însă ceea ce mi-a atras complet si irevocabil era cerneala care ii picta pielea perfect. Ca si cum ar fi făcut în mod natural parte din el.
Se pare ca eram nevoită să improvizez.
-Domnisoara Foley ce plăcere, vrei sa intri? a spus el lasandu-se lenes pe tocul usii. Direct, plăcut totusi cam nepotrivit din anume privințe.
După câteva secunde în care am reflectat la dezastrul din fața mea, l-am privit în ochi. Părea că așteaptă un răspuns afirmativ însă eu eram pe cale să o iau la sănătoasa.
-Pana te gândești scuza-ma doar o clipă.
Prin crăpătură ușii am observat cum s-a deplasat până la bucătărie unde caută cu disperare ceva anume. După alte câteva minute s-a întors de data asta purtând un tricou negru simplu si perechea lui cea minunata de ochelari pe care ajunsesem să îi cunosc cat de cat în momentele de contemplare apreciativa bineinteles.
-Deci cu ce te pot ajuta domnisoara. Haide înăuntru si lasă-mă pe mine sa rezolv boacana. A indicat cu degetul arătător bucățile de carne edi cartofi imprasitiati pe podea. Eram atât dar atât de rusinata încât imi venea sa intru in pământ si sa ma acopăr cu trei straturi de pământ. Am aprobat printr-o mișcare a capului si m-am lăsat condusă de el în interior. Locul era exact la fel precum mi-l aminteam. Livingul de marimi astronomice si bucătăria se aflau intr-o dezordine colosală. Cutii aranjate una peste alta care mai de care mai mari sau unele chiar goale impanzeau intreb peisajul. Am oftat cand m-a îndemnat să mă așez pe scaunul de la mini bar. L-am ascultat totusi si m-am urcat rapid pe el. Al naibii de scaun înalt. Imediat a adus pe o farfurie de porțelan alb care părea ilegal de scump câteva prăjituri asortate.
