Povesti pentru concurs

Pana la capat

Dragostea... ce e dragostea, la urma urmei? E un sentiment ce îți acaparează toate simțurile. E un privilegiu, un mod de a trăi cel mai intens. Pentru mine, dragostea a fost motivul pentru care mă trezeam dimineața. Motivul pentru care pe chipul meu se țesea întotdeauna un zambet indiferent de mărimea furtunii ce amenința să se abată asupra mea. Tu ai fost cel care a adus dragostea în viața mea. Tu mi-ai deschis ochii, mi-ai arătat cum e să trăiești. Nu știu cum ai ajuns la mine sau cine te-a trimis, însă cu siguranță nu aș fi ales altă cale.
       Întalnirea noastră a fost una banală. Atât de banală încât nimeni nu ar fi putut prezice ce poveste de iubire va renaște din acel început. Eram doi copii. Apoi am devenit doi adoleșcenți în toată firea, cu vise mari și speranțe deșarte. Ne cunoșteam de când eram mici. Am fost la aceeași școala și, mai târziu, și la același liceu. Un fel de prieteni, ai putea spune. Însa, in adancul sufletului, ambi simțeam ca vrem mai mult. Atunci, în momentul în care am conștientizat asta, o sămânță doritoare a răsărit pe câmpiile fertile ale inimii mele și s-a zvârcolit pâna când un strop de iubire a udat-o. Țin minte și acum. Aveam 17 ani pe atunci, iar tu m-ai dus la iazul de la marginea orașului, unde, sub bolta cereasca împanzita de stele aurii, mi-ai luat mâna în a ta și mi-ai marturisit că mă placi. Ma uitam in ochii tai, în salbaticii tăi ochi verzi, când buzele noastre au facut contact pentru prima data în istoria univesului. Niciun cuvânt nu poate descrie ceea ce am simțit atunci. Dupa acel moment fericit au urmat mii si mii de alte momente. Momente care sa adunau unul peste altul ca niște caramizi ce ne ajutau sa cream o scara spre ceva ce noi numeam viitor.
       Viitor. Ce frumos suna spus de buzele tale acest cuvânt. " În viitor, vreau sa avem trei copii și o casa mare. Eu voi veni de la munca, iar tu ma vei aștepta acasă cu cei trei copii minunati ai nostri." Îmi spuneai în timp ce ma țineai la piept și te jucai in parul meu. Eu te strangeam mai tare si chicoteam. Viitorul era ceva inevitabil pentru mine. Nimic nu s-ar fi putut pune în fața voinței mele de fier. Pentru ca te iubeam. Îți iubeam ochii verzi. Iti iubeam parul castaniu ce iti incadra fata. Iubeam totul la tine. Iubeam ca ma iubesti.
     Marti, 23 ianuarie. Cativa ani de cand eram impreuna. Nu voi uita niciodata data asta, nici daca, cu performantele aparate ale viitorului, mi se va sterge mintea. Pentru ca tu nu esti depozitat in vreun neuron, asa cum este firesc. Ci stai in sufletul meu, in fiinta mea, faci parte din mine. E imposibil sa te pierd.
        Acea zi de marti parea una normala. Ne pregateam sa ne incepem vacanta la munte. Vacanta ce ar fi trebuit sa fie una normala. Insa era un lucru pe care nu il stiai. Vazusem coltul cutiutei negre din buzunarul tau. Si observasem agitatia ta, felul in care te comportai. Stiam ce ar fi trebuit sa se intample, insa nu ce era rezervat sa ni se intample.
       Masina ta alba se incadra perfect in peisajul alb. Muntii imbracati in brazi albi pareau sa cada peste carosabilul inghetat. Mi-ai luat mana in a ta si ți-ai întors privirea pentru o fractiune de secunda, cat sa imi spui " Stii ca te iubesc?". Stiam. Si ti-as fi zis-o daca o putere straina nu ne-ar fi despicat destinele.
      Poate ca acum am fi putut fi impreuna. Poate ca acum ne-am fi infiorat la amintirea acestui eveniment. Impreuna. Poate. Atatea posibilitati, iar noua ne-a fost data tocmai asta. Poate ca, undeva, in lumea asta mare, in acea clipa, doi oameni isi uneau destinele, sau cineva se nastea. Poate toata lumea era fericita, in timp ce doi tineri sufereau. Universul nu e asa. Nu tine cont de altii. Ci doar continua sa functioneze, indiferent de cat de rau o duc unii.
      Masina noastra alba zacea acum undeva la marginea soselei. Pe langa ea se afla si duba ce ne-a spulberat. Nu am fost constienta pentru mult timp, dar, inainte sa inchid ochii, te-am vazut in scaunul soferului. Firicele rosii de sange curgeau pe fruntea ta. Niste lacrimi isi faceau cale pe obrajii tai murdari. Te uitai la mine cu o frica infinita. Mi-ai luat mana in mana ta si mi-ai introdus ceva rece pe deget, dupa care ai murmurat " Va fi bine, iubito".
       Totul s-a facut negru pentru mine.
       Se spune ca, inainte sa mori, cand te afli intre cele doua lumi, iti vezi toata viata prin fata ochilor. Eu nu am vazut-o. Eu am vazut doar chipul tau terifiat cum imi spunea ca va fi bine. Dar nu a fost. Pentru niciunul dintre noi. Tu, zeul meu, ai murit. Mi-a fost spus ca te-ai zbatut mult, dar ai cedat in cele din urma. Eu  am ramas totusi aici, blestemata pe acest pamant. Cand am primit vestea am simtit ca cerul mi-a cazut in cap. A fost cea mai urata zi din viata mea.  Imi doream sa mor, insa stiam ca ti-as fi facut un rau. Tu nu ti-ai fi dorit asta. Tu ti-ai fi dorit sa fiu fericita. Insa a fost prea greu pentru mine la inceput. In jurul meu si la stiri, tot ceea ce auzeam despre cazul nostru era " coliziune frontala", " accident mortal", " carosabil alunecos". Nu era vorba despre asta. Era vorba despre o dragoste ce s-a pierdut in cateva secunde.
       Inelul de pe degetul meu era cel ce imi dadea sperante. Sperante la ce? Sperante la o noua viata. O noua viata nu insemna uitarea ta, caci asta nu puteam face, ci incercarea de a fi cum tu ti-ai fi dorit sa fiu. Fericita.
       Si am reusit. Astazi, la fel cum ti-ai dorit si tu, am trei copii minunati, cu un om minunat. Mi se pare ca cel mic seamana cu tine. Sa nu te temi, insa. Nu te-am uitat. Nu o sa o fac. Imi esti intiparit adanc in mine. Caci tu ai fost iubirea mea. Prima mea iubire. Cea mai pura si adevarata.

        Si eu te iubesc, Andrew!

Imi pare rau de intarziere si de lipsa diacriticelor, nu am reusit sa le mai pun.
La_Rose-    -Katherine--Freya-   
Hope-di-Angelo
1090 cuvinte