Douăsprezece Castane Coapte

🏵️Câmpuri aurii.🏵️

Roțile căruței trosneau sub pietrișul și ramurile uscate, pe poteca îngustă.
Nu știu de unde veneam, dar îmi amintesc doar cât de în siguranță mă simțeam în brațele mamei, stând amândouă ghemuite pe o păturică groasă în căruța bunicului.

Uneori mă aplecam ușor și observam șanțul de lângă potecă,  iar inima îmi tresărea de teamă. Apoi am privit în zare, pe cealaltă parte a drumului și am văzut câmpul întins, auriu, presărat cu pete roșii.

— Mama, uite câte flori! m-am mirat eu atunci, când am văzut mulțimea de maci așternuți printre spicele de grâu.

Și atunci, căruța s-a oprit și am coborât din brațele mamei, ajutată de bunicul și am fugit spre florile roșii ce păreau tot mai rare și mai îndepărtate, cu cât mă apropiam mai mult.

Mama mă urmărea cu privirea, dar atunci nu știam că era tristă și nici nu înțelegeam prea multe. Era una din acele primăveri, în care se certase cu tata și plecase de acasă.
O lăsase pe Nico la București ca sa termine anul școlar și urma să ne mutăm la bunici.

Am fugit vioaie spre un deal micuț, unde văzusem mai multe flori la un loc. Aveam de gând să le culeg și să fac un buchet mare și frumos pentru mama, dar..., petalele se frângeau de fiecare dată când le smulgeam tulpina.
Se desprindeau ușor, alunecând lin spre pământ, făcându-mi parca în ciudă. Și atunci m-am întrebat, ce flori erau acestea? De ce se risipeau in vânt imediat ce le rupeam?

Am renunțat să le mai rup, înțelegând că toate sunt la fel, că nu voi putea niciodată să fac un buchet de maci.
Acum înțeleg că macii, sunt la fel ca dragostea adevărată, cea lipsită de așteptări și necondiționată.
Acea dragoste greu accesibilă pentru un om de pe pământul ăsta, pentru că e greu, tare greu, să te lași îmbrățișat de farmecul ei, iar trupul simte prea mult și freamătă, plânge, râvnește.

Cum să iubești fără să simți nevoia de posesie? Cum să reușești să simți fericirea altuia ca fiind a ta, proprie? Cum să accepți că poți iubi fara interese, așteptări, fără să primești ceva in schimb; o mângâiere, o vorbă plină de blândețe, cuvinte pline de înțelesuri, șoapte dulci...

Cum să iubești fără nevoia de posesie? Cum...?

Am înțeles asta târziu, când am cunoscut iubirea in toate formele ei. Iubirea pentru prieteni, familie, pentru oameni necunoscuți, care se transforma în idolatrizare, pentru sexul opus...

Ultima dată când am iubit in acest mod pământean, posesiv, îmi amintesc de acea senzație plină de teama de a nu-l pierde.
Mă orbise atât de tare, încât nu realizam că mă pierdusem pe mine iubindu-l pe el, că îmi rătăcisem sufletul prin gânduri, neliniști și nevoia de a fi mereu a lui.
Când lucra în turele de noapte, uneori frământările mă copleșeau și nu închideam geană pe geană. Îmi făceam mereu griji pentru el, atât de mult, încât îmi provocau anxietate și insomnie.

Însă reversul medaliei e mult mai crunt, neașteptat de dureros pentru cel ce iubește și nu mai e iubit. În ziua în care i-am întâlnit privirea și inima mea nu a mai tresărit, încălzită de ochii lui albaștri, l-am văzut ca pe un străin. Un străin care mă rănise și pe care îl iertasem de prea multe ori. Îmi răsuna în minte doar întrebarea : ce ai fost tu în viața mea? Ce rol ai avut?

La scurt timp după ce l-am cunoscut, visam că ne certam. Îl acuzam că mă mințise, mă trădase și îmi înșelase așteptările, iar el recunoștea spășit.
Ne aflam într-un autocar gol, fără alți pasageri, așezați  pe ultimele scaune. Acel autocar mergea spre Madrid, la 400 de km de orașul în care ne aflam și am bănuit că patru ani va dura relația noastră.

Numai că eu nu voiam să cred nici în ruptul capului. El era primul și ultimul pentru mine. Singurul bărbat cu care mă mutasem într-o casă, singurul care mă făcuse să vibrez in brațele lui, singurul care mă privea adânc în ochi și vedea dincolo de ei.

Alteori îmi apărea în vis un brunet, înalt și slăbuț și mă trezeam neliniștită. Refuzam să cred că el era un crâmpei din viitorul meu, aruncat în lumea mea onirică pentru a-mi da speranță și puterea de a merge mai departe. Și acum, o parte din mine refuză să creadă asta.
Mă îndoiam că e cel puțin posibil, pentru că dragostea mea era atât de mare pentru el, încât nimeni și nimic nu putea să ne despartă vreodată. Nimeni în afară de el...

M-am întrebat mult timp unde am greșit și târziu am înțeles că pur și simplu, așa trebuia să fie.
Poate un acord între sufletele noastre, dincolo de nori, semnat cu peniță de aur.
Poate o reîntâlnire din trecut, după multe veacuri de rătăcire...

Sunt zile în care mă întreb: ce fac aici? Ce tot fac? Ce aștept? Ce caut? De ce am venit? Ce am de dăruit și cui? Cui să-i aduc fericire, cui să-i pun lumea la picioare, când parcă pământul s-a oprit în loc și nimeni nu mai are nevoie de mine?

Nici casa părintească nu mai e la fel, nici casele din cartierul în care am crescut, nici satul în care am copilărit și de fiecare dată când merg acasă mă simt ca o moartă vie. Ca un spirit străveziu, ce umblă printre oameni și primește fărâmițe de afecțiune și priviri pline de dor.

Nu trece o zi fără să mă întreb, ce pot să fac pentru tine, doamna mea? Apoi mă pufnește râsul când îmi amintesc de clienții care îmi spun señora, iar eu cuprinsă de iritare și ciudă fac o grimasă plină de dezgust, primind imediat privirea  dezaprobatoare a șefului meu. Știe că uneori răspund ironic, sau arunc subtilități pline de sarcasm anumitor clienți și mă ascunde în spatele lui ca să mă potolească.

— Asta îmi zice mie señora sí ea e mai bătrână decât mine. Ea ce e, dacă eu sunt señora? Abuela? protestez eu după ce pleacă.
Apoi oftez zgomotos și mă gândesc, poate chiar am îmbătrânit și nu realizez. Dar încă nu am riduri...!

El râde și mă analizează pe furiș, apoi mă ia în brațe și mă sărută pe creștet, spunând că sunt fata lui preferată.

Când își aduce aminte că vreau să plec, se încruntă și ridurile adânci de pe chipul lui îmbătrânit, parcă se accentuează și mai tare.
Refuz să cred că afecțiunea lui depășește limitele unei iubiri paterne, dar uneori privirea lui scânteietoare îmi dă de înțeles că mă înșel.

Prinsă în rutina zilnică, autoconversatia e mai tot timpul prezenta, dar am învățat să nu mă mai cert, să fiu mai iertătoare și blândă și cu mine, nu doar cu ceilalți.
Nu mi-aș fi imaginat niciodată că așa va fi viața mea la aproape treizeci și doi de ani, că mă voi lăfăi în singurătate și voi trăi sute de vieți prin poveștile pe care le citesc. Și cu fiecare zi ce trece devin tot mai dornică de liniștea casei mele, tot mai comodă și confortabilă în brațele solitudinii. Oare așa se simt și spiritele celor trecuți în neființă?

Oare sunt pregătită să trăiesc din nou? Sau e mai bine să las viața să mă trăiască ea pe mine?

Încă mă caut pe mine însămi și aștept să mă găsesc..., pe câmpurile aurii din copilăria mea, printre petalele roșii de maci, în nostalgia amintirilor din copilărie sau poate în gândurile cuiva.