Capitolul 2: Adam Fischer

24 4 1
                                    

Elizabeth nu putea plânge. Desigur, dispariția colegei de apartament a schimbat-o, însă, chiar dacă ea era genul de persoană mai sensibilă, în situația de față nicio lacrimă nu s-a prelins pe obrazul brunetei. Se ridicase din pat, frecându-și ochii cu dosul palmei și s-a îndreptat spre baie pentru a se pregăti de o nouă zi.

În dimineața din douăzeci și nouă februarie primise un telefon pe care îl aștepta de ceva vreme.

- Bună dimineața, domnișoara Lake?

Elizabeth a reușit să scoată doar un mormăit, confirmând.

- Sunt detectivul Fischer, Norwood PD. Eu mă ocup oficial de cazul domnișoarei Parkson pe care ați dat-o dispărută chiar dumneavoastră. Sunteți acasă în... să zicem - douăzeci de minute?

Vocea de la capătul firului era una groasă, care impunea multă autoritate. Beth știa demersul, știa pașii pe care trebuia să îi urmeze atât ea, cât și poliția și cei care o cunoșteau cât de puțin pe Eleanor. Trăgând cu ochiul la ceasul de pe peretele din camera ei și gândindu-se că are cursuri abia peste doua ore, Elizabeth își drese vocea răgușită pe care o avea în fiecare dimineață.

- Desigur, sunt acasă.

A urmat un schimb de replici în care studenta a confirmat adresa pe care poliția deja o avea, apoi convorbirea s-a terminat.

În exact douăzeci de minute detectivul a bătut la ușa apartamentului în care acum se afla o singură persoană. Târându-și picioarele ușor, îmbrăcată doar într-un pulover verde, potrivit pentru vremea de afară și într-o pereche de blugi simpli, Elizabeth a verificat mai întâi pe vizor, apoi a reușit să deschisă ușa pentru a da ochii pentru prima dată cu un bărbat până în treizeci de ani, brunet și destul de înalt pe lângă studenta fragilă. Aceasta a schițat un zâmbet în momentul în care detectivul i-a arătat insigna, apoi ea a facut un pas în spate, suficient pentru a-l lăsa pe bărbat să intre și să închidă ușa după el.

- Poți să mă îndrumi spre camera ei, te rog?

Fata a dat ușor din cap și l-a condus pe detectivul Fischer unde a cerut, trecând prin holul lung. Totul era neschimbat, soarele luminând intens camera pentru că draperiile au fost date la o parte din seara petrecerii. Lângă geam era așezat patul nearanjat, de o singură persoană, iar în partea opusă erau garderoba și un birou unde erau vizibile câteva cărți și un laptop, posesoarea lui fiind Eleanor. Adam Lake a intrat hotărât în încăpere, analizând fiecare obiect care era la vedere și ajungând la birou, acesta a ridicat o poză înrămată în care erau patru persoane.

- Eram la un festival în orașul ei natal, răspunse Elizabeth neîntrebată, apropiindu-se de detectiv.

- Celălalte două persoane cine sunt?

- Un prieten de al ei și... fostul meu iubit.

Ridicând brusc o sprânceană, Adam se întorsese pentru a se uita direct la fată.

- Pot întreba de ce v-ați despărțit, dacă nu sunt indiscret?

- M-a înșelat.

Răspunsul ei era scurt și la obiect, ceea ce nu i-a dat detectivului șansa de a continua discuția.

- Acest prieten al ei a fost din întâmplare cu ea și la petrecere? a întrebat Adam, așezând poza fix în locul în care a găsit-o, apoi a luat câteva amprente de pe tastatura laptop-ului.

- Probabil. Roy făcea parte din grupul ei de prieteni și mergeau mai mereu împreună peste tot. Roy Williams, Grace Brown, Sara Moore și James Peterson; cei mai buni prieteni ai ei. Câteodată ieșeam și eu cu ei, doar că facultatea nu îmi permitea mereu și nu cred că mă considerau de a lor. Ne vedeam doar dacă era și Eleanor.

Adam Fischer a scos carnețelul plin de măzgălituri pe care Elizabeth nu le putea citi și notase apăsat numele celor patru prieteni.

- Povestește-mi cum era Elizabeth în seara în care v-ați văzut ultima dată.

- Dar am mai povestit asta colegului dumneavoastră. În fine, v-am spus că am ajuns destul de târziu acasă și Eleanor era deja pregătită de petrecere. M-a pus să îi aleg o rochie cu care să meargă și apoi m-am dus direct în camera mea. Adormisem pe la ora zece și când m-am trezit dimineață, Eleanor nu era de găsit. Nu îi stă în caracter. A mai fost plecată de acasă, a mai dormit la alți băieți în campus, doar că mereu îmi dădea mesaj sau mă suna ca să mă anunțe unde stă și când vine. Era mereu grijulie când venea vorba de asta. Și dacă era să doarmă altundeva și a uitat să anunțe, până acum trebuia să fie acasă.

- Ați fost mereu prietene bune? V-ați înțeles bine?

Elizabeth a făcut o pauză înainte să răspundă, pe care Adam a observat-o imediat.

- Da, consider eu. Nu am fost cele mai bune prietene pentru că aveam caractere diferite, dar chiar și așa ne-am înțeles.

După ce a adunat cu mare atenție câteva obiecte din camera lui Eleanor pentru a le duce la secție și pentru a le analiza, Fischer și-a luat rămas-bun de la colega dispărutei și a coborât în grabă pentru a se urca într-un Mitsubishi negru.

Odată ajuns în biroul său, Adam se trânti în scaunul din piele și își luase poziția specifică pentru a gândi, cu mâinile împreunate. Își petrecea mai tot timpul în biroul său, mergând acasă doar pentru a dormi și pentru a-și încărca bateriile. De fapt, nici nu avea pentru ce sau pentru cine să meargă. Obișnuia să fie un singuratic, un burlac care avea doar câteva aventuri din când în când, iar apartamentul cu o singură camera minusculă era suficient pentru el. Baia era una simplă, cu o cadă la fel de mică, iar frigiderul din bucătărie era deseori gol, având doar câteva sticle de bere în el cu ajutorul cărora se relaxa noapte de noapte. Era acel bărbat tipic de douăzeci și șapte de ani pentru care munca reprezenta totul și nu mai avea timp pentru altceva.

Deschizând propriul său laptop de pe birou, Adam intrase să își citească noile e-mailuri. Majoritatea erau de la colegi, de la șeful său sau de la proprietarul apartamentului în care stătea, anunțându-l când urmează să plătească chiria pe luna martie. Reușind să le citească pe toate și nefiind capabil să închidă ecranul și să plece pentru a-și continua treaba, tânărul deschise un ultim mesaj vechi care îi făcea inima să tresară.


"Adam, nu înțeleg ce s-a întâmplat ca să te facă să îți schimbi părerea. Pur și simplu nu poți să faci asta. Îți amintești de ziua în care am fost plecați la mare? Ce mi-ai spus atunci? Iți amintești? Ai spus că însemn cel mai mult pentru tine, că nu există altă persoană care să te facă sa te simți cum o fac eu, nici măcar iubita ta. Mi-ai promis că vom fi impreună, ca ne vom muta împreună într-o casă lângă plajă și vom avea doi câini. Eu voi începe în sfârșit Medicina și tu vei continua să lucrezi la Poliție. Îți amintești de lucrurile astea? Sau ce s-a întâmplat cu promisiunile? Ce s-a întâmplat cu momentele în care îmi spuneai că mă iubești și că totul va fi bine? Nu pot să trăiesc fără tine. Nu pot să te las să pleci, înțelegi?
Dragul meu Adam... Nu ți-aș fi trimis niciun e-mail dacă mi-ai fi răspuns la apeluri. Nu vreau să te las să renunți la noi, la iubirea noastră. Te voi iubi mereu, s
ă nu uiți asta, Adam!

A ta pentru totdeauna,
Eleanor. "

You've reached the end of published parts.

⏰ Last updated: Mar 24, 2019 ⏰

Add this story to your Library to get notified about new parts!

Gone PartyWhere stories live. Discover now