contemplativ

ploii de lumi consacrate

        și ne-am rănit reciproc atunci când furtunile din noi deveau doar ecouri de tunete într-un cărucior prea larg ca să încăpem amândouă. și ne-am lăsat să sângerăm la un orizont distanță, chiar de ne durea pe ambele asta. și, totuși, uite-mă aici în genunchi către soarele nostru comun, lăsându-mi cicatricile să se descoase.

        simțeam că implantul de iubire pentru tine îmi contamina țesuturile. ești un suflet atât de fraged, dar care arde ca un chibrite în mâinile norilor. și încercam să îți tratez arsurile cu magnolii de pe mormântul veciei și să îți pun visurile în ghips. și încercam să îți desenez zâmbetul cu creta. îmi pare rău că am uitat să mă vindec și pe mine...

        am vrut ca umbre să te îmbrace în plăcere și lumină. să scânteiezi bezna și să fii liberă cu brațele în sângele ei violet. să simți fiorii de fericire în starea ei nativă pe vârful limbii și să devii eternă, înghițind-o. am vrut să lași papuceii de amintiri la intrare și să te bucuri de tine în camera noastră de hotel de pe un meteriot ordinar. am vrut să te cunoști așa cum te văd eu, o flacără care descoperă sâmbete cu ghimpi chiar și pe fețe paralizate. am vrut să fii fericită și să cânți la chitara stelelor până nu vor începe toat să dansez din spatele tău. 

        am vrut să fii tu însăți.

        dacă lumea mi te-a încredințat mie, te voi ține de mână în calea spre cer. și vom zbura peste păduri de lacrimi una lângă alta, jucându-ne cu fulgerele de parcă ar fi mingi și luna casa noastră. și vom fi fericite.

        în tine, răbufnesc cosmosuri de mare viteză pe o șosea care nu își are nicăieri începutul. ești un trimis al infinitului ce se lasă purtat de fluturi cât îi ține caroseria de măcieș. și zâmbești.

        ah, ai un zâmbet atât de frumos. de parcă s-au răstignit tornade în inima ta și le săruți scheletele de noapte bună. de parcă ai un piat lipit de cer la care cântă norii când sunt melancolici. de parcă ai secera oceanul, călcându-i pe coaste și ți-ai picura în ochi trandafiri.

        hai să ne trântim pe iarbă pe colina de vise și să privim răsăritul cum curge peste noi, fredonundu-i rugăciuni către etrnitatea și alimentându-ne caruselul cu noapte timidă. 

        vezi călușelul acela? pe el a stat prima dată infinitul când avea abia trei eternuri în el și acum e rândul tău să îi ocupi locul. căci semeni atât de mult cu el. de parcă ați fi gemeni născuți de galaxii diferite. și, totuși, sufletul tău e mai frumos. e ca o seră plină de orhidei îmbrățișate de sticlă în care armonia lovește în praf și luminează tavanul. 

        ești incredibilă. mulțumesc.