Orașul în care plouă întruna

7 Iulie, fata din cofetărie

De două zile plouă întruna. De două zile plouă întruna, iar oraşul pare altul, mai curat ca niciodată, dar, în acelăşi timp, îmi dă strania senzaţie că se înneacă. Oamenii încă trec pe stradă, totuşi în număr mult mai mic, nu mai e agitaţia de pe timpul când căldura topea tencuiala blocurilor. 

Din perspectiva mea, de privitor de la etajul 9, lumea pare ciudată, minimalistă, iar când vreau să îi observ toate acele amănunte ce trec cu vederea folosesc binoclul meu şi privesc cu încântare spectacolul detaliilor ce alcătuiesc lumea. Simt că nimic nu-mi scapă, deşi ştiu că mereu omit ceva - e o întreagă folozofie. 

Despre mine, puţine de spus, mai nimic. Vârsta: universală; ocupaţia: observator al vieţii şi poet contemporan cu clasicii şi modernii; hobby-uri: farmecul, frumuseţea, inefabilul, irezistibilul; pasiuni: au fost câteva... 

Afară plouă cum n-am văzut niciodată şi nu mă dezlipesc de geamul meu până când nu se opreşte, ce dacă la ştiri au zis că nu se mai opreşte! Lângă mine am o carte în care de asemenea plouă, plouă de când am început-o. Gândindu-mă la personajul principal, mi-l imaginez leoarcă, undeva în faţa unei cofetării, salivând după vreo prăjitură sau pur şi simplu fascinat de vreo fată ce nu ştie ce să-şi aleagă. Priveşte spre ea cu atenţie şi simte că o să aleagă aroma de căpşuni. Dacă cel din faţa cofetăriei e personajul din carte sau sunt eu n-aş putea să spun, căci simt că mă aflu la acea răscruce în care viaţa se contopeşte cu literatura, oamenii devin artă, iar arta se transformă în oameni. Fata din faţa mea, care va alege cu siguranţă prăjitura cu aromă de căpşuni, aduce puţin cu Madame Bovary, cu farmecul Annei Karenina sau cu o scrisoare trimisă de o îndrăgostită dintr-un roman care nu va fi citit niciodată. Aş intra numai s-o văd mai de aproape măcar, dar ploaia m-a pironit în loc - cu imaginaţia în faţa cofetăriei de la colţ şi cu fruntea lipită de geamul umed de la etajul 9. 

Umbrelele mă amuză, şi nu doar pentru că mă duc cu gândul că noi oamenii suntem umbrele lor atunci când le purtăm, dar şi pentru că nu au utilitate. Dintre a mă uda leoarcă şi a mă uda doar puţin nu pot distinge diferenţa, căci la final tot trebuie să mă usuc. Dintre a iubi mult şi a iubi mult nu văd diferenţa, pentru că altfel nu se poate iubi. A iubi puţin nu există, dacă iubeşti puţin nu se cheamă iubire, la fel şi cu ploaia, îţi intră în sânge sau stai în casă şi aştepţi soarele.

Se înţelege că-mi place potopul de afară, şi nu doar din răutate. E chiar frumos. Plouă, plouă, umbrele inutile, plouă, fata din cofetărie, plouă, eu în faţa cofetăriei. Aştept să iasă de parcă ar fi ultimul lucru pe care-l pot concepe. O privesc prin lentilele ude ale vitrinei şi-mi aduce aminte de acea frumuseţe despre care legenda spune că nu se uita în vitrine, ci vitrinele se uitau la ea când trecea stradă, şi se uitau atât de lung încât uitau de existenţa lor. Părul ei se contopeşte cu căpşunile, capătă o nuanţă sângerie, cu suviţe argintii, buzele devin un fruct exotic, iar spatele ei reflectă stropii reci de ploaie de pe spatele meu. 

Se înserează, îmi retrag imaginaţia înapoi la geamul de la etajul nouă, căci e periculos să umbli noaptea pe străzi, mai ales când plouă fără oprire. Mă uit pe raftul cu cărţi şi observ o scrisoare. Pe ea scrie doar un N, fără să o deschid simt că ştiu de la cine e şi ce-mi spune: fata cu părul de căpşuni mă aşteaptă şi mâine să o aştept în faţa cofetăriei.