Suflete despică şoaptele de vânt,
Când în spaima nopţii îi auzi răcnind,
Fâşii de viaţă ce cad pe pământ,
De când din glasul toamnei toate se desprind...
Îi auzi din nou, în noapte, plângând,
Sub cerul rece, sub luna pustie,
Îngeri negri, stând şi fredonând,
Glasuri uitate, priviri de agonie...
Simţi suspine murmurând în toamnă,
Aproape, departe,- repede, încet;
Glasuri demonice ce te îndeamnă
Să dispari şi tu: un ambulant schelet...
Ai putea oare să promiţi solemn
Că tot ce există şi tot ce-ai conoscut,-
Când totul stă închis într-un sicriu de lemn,-
Să renunţi la tot ce tu ai pierdut?
Trec încet prin noapte, delirând,
Clipele grele dinainte de final,
Când în liniştea nopţii răsună un gând...
Un gând sinistru, negru şi brutal!
Ascultă suspinul - ce doliu funerar!
Întrebări eterne fără de răspuns,
Ce luminează-n torţe salonul mortuar,
Când adevărul singur în el s-a ascuns...
Ascultă vântul cum sună nervos,-
Fulgere albe-n zarea-ndepărtată -
Frunzişul ud în amurgul ploios,
În lumea rece, de frig paralizată...
În lumina nopţii se văd atât de clar!
Decoruri de jale, suflet pustiit,
Simbolul lunii - rece, funerar,
Şi urletul nopţii: un destin cumplit...
Există un lucru ce mă face să scriu
Când până şi noaptea să dispară cere:
Hohotele celor închişi în sicriu!
Singurul zgomot în lumea de tăcere...
(8. Iulie. 2012)
