F O U R

54 3 3
                                    

Frigul din cameră și sunetele înfundate din apropierea lui făceau bărbatul sa se zvârcolea in pat încercând să își recapete somnul.
Eșuând, se așezase pe colțul patului cu spatele la perete.
Privirea îi rămase fixată asupra picioarelor lui care legănau încet în aer, iar atunci a băgat de seamă.
Acele sunete nu veneau din capul lui, nu creierul lui le reproduceau de câteva zile încoace. Ele nu veneau nici din afara încăperii.

Acum se afla jos, așezat în stil indian încercând să se focuseze ignorând oboseala care îl cuprindea.

Nu puteau veni din dulapul mic făcut din scândură de lângă el pentru că gemetele nu erau destul de clare pentru a veni de acolo, de parcă ar fi fost acoperit cu ceva ceea ce le reproduceau.
Instinctul îi spunea să se apropie de pat, și așa și făcuse.

De parcă un bec i se aprinse asupra capului, trase de el fără a face zgomot dând de o bucata din mocheta închisă la culoare, tăiată.
Dedesubtul ei era situată o ușă de scândură șubredă, care se deschise cu ușurință, sunetele devenind mai clare.

Era întuneric și frig înăuntru, încăperea fiind destul de mare încât să poată încăpea 50 de persoane. Cutii din lemn închis la culoare erau împrăștiate, cele mai mult fiind deschise și goale, altele având simple piese de metal cum ar fi șuruburi.
Într-unul din colturi o lumină albastră era proiectata pe perete in spatele unei draperii prinse de tavan.

Pașii răsunau in camera, la fiecare mișcare verificând sa nu fie cineva in urma lui care îl auzise. Știa că nu trebuia să fie aici, dar curiozitatea îl câștigase încă odată.

Un miros urât îi lovi din plin simțurile, strambandu-se instant.
Un șobolan sigur a murit pe aici, gândi el. Ceea ce nu știa era că se înșela amarnic.

Mana îi tremură când a dat într-o partea perdeaua pentru a descifra ceea ce făceau acele sunete care nu îl lăsau să închidă ochii.

Un tub din sticla cu lumini albastre la capete se afla in spatele acesteia, plin de un lichid verzui, neputând să descifreze ce este.
Dar nu asta ia atras atenția, ci ființă care zăcea cu ochii întredeschiși.
Un bărbat bătrân, cu barba albă și cu tuburi care îi ieșeau din piept era în fața lui, și părea să se trezească.

Iar înainte de a putea întoarce draperia la locul ei, sunet puternic se auzi mai apoi ca totul sa se facă negru.

Bara de oțel lovise scalpul lui Changbin, ca și urmare căzând inconștient la pământ lovind cu capul sticla subțire care despărțea aerul de lichidul murdar unde se afla bătrânul.
Miyeon îl trase de picioare afara din acea scorbura care nu ar fi trebuit să fie descoperită de către pacient.
Lăsând o urmă de sânge, chemară câteva asistente pentru al duce la ea in birou sub scuza " de al examina pentru alte daune".

Dar el nu a sfârșit acolo, se afla pe un fotoliu negru, adormit, in biroul fostului deținător al spitalului.
Curând femeia intrase, împreună cu ea și sentimente care încerca să le oprime în ea. Era furioasă, acea ascunzătoare nu trebuia să fie descoperită, tatăl ei nu trebuia să fie treaz iar el nu trebuia să fie viu acum. In ultimul timp nu ii mai ieșea nimic așa cum plănuise, și asta o frustra extrem de mult.
Având pumni strânși, capetele degetelor albindu-se, se îndrepta spre cel care îi provocase acea stare.

-Dorm cat mai poți, dragule. În curând o să-ți dorești să fi murit în somn - spuse șoptind in urechea acestuia.

Curând alarma se auzi, toate ușile din fier ridicandu-se prima data in 7 ani, lăsând cei aproape opt mii de pacienți sa se vadă unii pe alții fara niciun obstacol, cu excepția minții.

Brazii pădurii din spatele spitalului își pronunțau înălțimea asupra bolnavilor in haine albe, umbrind ascunzișurile acestora.
Pentru că asta era cel mai important lucru acum, sa fi ascuns și să ști unde sunt ceilalți ascunși.
Vânătoarea nu este un joc cu reguli, un joc cu limite sau cu sfârșitul. Îți faci regulile după limitele tale și cât de aproape îți vrei sfârșitul tau sau al celorlalți.

Singura condiție este fara excepții. Supraviețuirea ta nu face excepție pentru nimeni daca vrei sa mai vezi razele luminii, sau ... Cel puțin să poți vedea.

Insa ei nu vor vedea niciodată ca Miyeon, in scaunul de piele din biroul tatălui ei urmărind sângerările care luau loc pe proprietatea ei, pictând pereții in diferite nuanțe de roșu.
Impactul unora era de-a dreptul crud, smulgând ochii oponentului sau zdrobind craniile lor.
Ar trebui sa fac asta mai des, gândi doctora.

In fata unui asemenea eveniment, ochii nu părăsise priveliștea nici pentru o secundă.

Nu durase mult acest spectacol, curând Miyeon se plictisise, închizând cei care au mai rămas în camere de sticla afară.
Iarba era strivită de greutatea corpurilor neînsuflețite ale pierzătorilor care aveau să putrezească în următoarele săptămâni.

Ușă de fier se deschise lăsând la vederea tuturor femeia îmbrăcată într-un alb strălucitor, ba chiar pur, parcă demonstrând supremația ei asupra lor.
In spatele ei era târât un bărbat cu parul negru, lăsat pe față, pietrele adancindu-se in piele.

- V-ați distrat? -intreba ea ajunsă în mijloc, pe un altar de de lemn.
Urlete și țipete se auziră in mod de raspuns, fericiți după putina acțiune care au avut-o.
-Va e foame? - glasul dulce al femei îl se năpustise asupra lui ca o găleată cu apă rece. "Va e foame", aceași întrebare ia fost pusă în prima zi, tot atunci a auzit acel țipăt groaznic care îi aducea aminte de prietenii lui.

Mâna albă și subțire îl trase de lanțul care îl purta la gât spre centrul acelei construcții pe care nu o mai văzuse înainte. Pe jumătate de afla o gaură în lemn, de o culoare închisă acoperita de o pulbere fină neagra.

- Dar ție, Changbin? - scorbura se umpluse de un lichid gros urat mirositor.

Cu colțul ochiului putu zări o mica strălucite venind din buzunarul femeii, atunci înțelesese ce se întâmplă.

Atunci își dori sa fi murit împreună cu Chan in acel accident.

Atunci și ar fi dorit să aibă o alta alegere.

Un gest abil a fost tot ceea ce era nevoie pentru a aprinde o flacără asupra coreeanului, împreună de o mica explozie și sunetele celor prezenți.

Hainele începură a dispărea de pe el, având acum cale liberă pentru a-i mistui epiderma.
Încerca să iasă, să sară, sa scape cu viață; dar de fiecare dată termina tot unde era, in jumătatea flăcării care îi topise parul și îi intrase în ochii lasandu-l orb. Grăsimea din piele i se scurgea pe membre sfârâind odată atinse focul.
Era pierdut, de nerecunoscut și cel mai important, ca si mort.

In cealaltă mână o avem pe  Miyeon, care privea amuzanta cum se deforma și urla in disperare pentru a supraviețui.

- Changbin, îți este foame?
















°Sfârșit°




Sper din suflet că v-a plăcut aceasta cartea din seria "scary".
Cred că am proiectat destul de bine imaginea din capul meu aici, pe ecran.
Simt că nu este tocmai ce îmi doream, capitolele au fost schimbate de nenumărate ori înainte de a fi publicate, asta din cauză că nu eram mulțumită.

Cel mai greu mi-a fost sa scriu acest capitol în special, am multe idei dar desfășurarea lor pe plan lung nu este tocmai ușor.

Așa cum știți asta este prima carte din mini seria care o realizez, a doua fiind în curs de publicare, sa speram că peste o lună o veți citi.

Fără a mă mai lungi mult, mulțumesc că v ati acordat din timp pentru a citi această carte.

-Blue

𝒏𝒐 𝒍𝒐𝒏𝒈𝒆𝒓 | 𝒔.𝒄𝒉Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum