❝Vrei răspunsuri, dar oare pui întrebările corecte?❞
Se spune că bucuriile aduc oamenii împreună, dar nu și pentru Aurora, care după moartea surorii ei, se întoarce în orășelul natal, pentru funerarii. Dar totul se schimbă, când accidentul în care...
¡Ay! Esta imagen no sigue nuestras pautas de contenido. Para continuar la publicación, intente quitarla o subir otra.
• Aurora •
Deschid ușa încet și cu delicatețea unei feline încep să pășesc cu tălpile goale pe podeaua răcoroasă, spre capătul scărilor. Tremuram din toate încheieturile dar continuăm să merg, încercând să rememorez clupa în care a închis toate ușile.
O făcusem! Dar acum, nu mai eram așa sigură.
Când ajung în capătul scărilor, încep să-mi plimb privirea prin toate colțurile casei, dar nu văd nimic ieșit din comun. Cu inima cât un purice încep să înaintez spre bucătărie. Aerul devenise dens, picioarele îmi tremurau iar palmele îmi transpiraseră.
Când mă uit mai atent, pot să respir ușurată când descopăr pisica mâncând bobițele împrăștiate pe jos. Bolul din inox în care erau lăsate pe blatul din bucătărie era acum pe jos, semn că asta era zgomotul pe care l-am auzit adineauri.
Mă așez în șezut sprijinindu-mă de blatul din bucătărie și îmi trag sufletul.
— M-ai speriat de moarte, mormăi și-mi frec fața cu palmele.
Alunec pe lângă corpul de bucătărie, sprijinită cu spatele de bucata dură din lemn, și-mi strâng picioarele sub mine.
Eram prea tânără ca să fiu atât de obosită.
Miau! pisica mă privește plictisită și continuă să mănânce ignorându-mă total.
Încep să plâng, simțindu-mă din nou tristă.
— Presupun că am vorbit destul despre moarte. Amanda m-ar fi omorât cu mâinile ei dacă ar vedea cât sunt de căcăcioasă, cum obișnuia ea să spună.
Nu-i plăceau plângăcioșii, ea nu era o fată care s-ar fi plâns, oricâte probleme ar avea. Nu-i stătea în fire. Oare asta să fie un alt motiv? A strâns în ea prea multe, iar acum a explodat? Mă gândeam la prea multe versiuni ale poveștii ăsteia stupide cu sinuciderea. Nu putea să fie adevărat. Nu voiam să cred. Sora mea nu era o lașă.
Și casa... Dacă era după cum spusese detectivul DeAngeles, înseamnă că în curând toate amintirile cu Amanda, toate eforturile ei de a cumpăra casa asta, vor fi în van. Dar ce mai puteam să fac? Eram o studentă amărâtă care abia aveam bani să mi duc traiul în viața de zi cu zi. Nu așa sunt oamenii normali? Se luptă toată viața să câștige un ban, și să construiască o casă? Pare absurd cum tragem o viață să avem lucruri, iar la final suntem prea bătrâni să ne mai bucurăm de ele
Și ne ducem... Mai devreme sau mai târziu, ne ducem de tot. E straniu cum poți să dispari într-o secundă, și nici să nu-ți dai seama, dar e mai bine decât să fii consumat de vreo boală necruțătoare, gata să te macine în timp. Oare Amanda suferea de ceva? Trebuia să întreb lucrul ăsta, să-l notez în agendă ca un motiv care a dus la accidentul ei. Îmi întind mâna și pipăi blatul lucios de bucătărie până dau de agenda mea cu cântece. Încep pe o foaie goală și scriu sus, posibile motive, apoi încercuiesc tot, apoi încep un rând nou cu liniuță în față.
