Dincolo de amintiri

1

Nu trebuia sa se uite in jurul sau, sa ia in vedere decoratiunile, culoarea peretilor, sau tablourile agatate strategic de pereti.
A stiut inca dinainte ca ea sa isi ridice acei ochi spre el, ca greutatea ce il impiedicase sa respire cu adevarat in ultimii unsprezece ani va deveni acum de nesuportat.
A stiut, inca dinainte, ca era un punct de turnura, pentru amandoi, momentul in care ea il va recunoaste. Pentru ca o va face. Imediat.
O persoana ca Bree nu avea cum sa nu o faca.
O secunda mai tarziu, doua lucruri se intamplara.
Usa in spatele lui se inchise, razandu-i parca in fata, aratandu-i ca oriunde si oricat ai fugi, la un moment dat vei fi prins din urma.
Apoi, simultan cu acel declic ce ii dezarmase parca fiecare sansa de a face o intoarcere de osutaoptzeci de grade si a disparea din nou in necunoscut, tanara femeie isi ridica privirea de la gramada de acte ce trona pe biroul de la receptie, si o pereche de ochi albastri ca marea intr-o zi insorita, il fixara cu surpriza si uimire.
-Dylan?
-Salut.
Bree se ridica de pe scaun, ocoli biroul, si ca prin vis, ajunse la doar cativa centimetri de el.
Ar fi putut sa o atinga, daca intindea mana. Un parfum slab de liliac il inconjura, si pentru prima data dupa ceea ce parea o viata intreaga, Dylan se relaxa suficient de mult incat sa respire cu adevarat.
Ii fusese dor de ea.
O analiza infometat, ignorand tacerea poate putin ciudata ce se instalase intre ei. Ii fusese dor de acel zambet, de albastrul acela cerulean, de ea. Ultima data cand o vazuse era inca o adolescenta. Acum era femeie.
Era greu de ghicit, si era prea las pentru a-si lasa privirea sa cutreiere nestingherita locuri ce mainile ardeau sa simta sub ele, asa ca alese sa se comporte ca un bolnav, si isi crea imagini fierbinti pe spatele retinei, imagini pe care nu avea dreptul sa le creioneze. Imagini cu ea. Cu ei.
Facu un pas inapoi, doar ca sa se asigure ca inca mai detinea controlul asupra inimii si dorintelor, dar se blestema imediat pentru asta.
Vazu durerea in ochii femeii, si nestiind ce altceva sa faca, intinse mana.
Ea o lua, zambetul acela angelic care nu ii daduse pace in multe nopti, revenind imediat pe buzele sale.
Buze la care visase neincetat de cand plecase.
Bree intinse si cealalta mana si o inlantui cu a sa, tinand strans degetele care candva ii mangaiasera obrajii inlacrimati, din motive pe care oricat de mult incerca sa si le aminteasca, nu reusea.
-Ce te aduce pe aici? Intreba in cele din urma. Erau pe teren neutru si totusi...
-Nu stiam ca aici lucrezi. De fapt, nici nu stiam ca locuiesti in New York.
Bree facu ceva ce nu ar fi facut daca lucrurile ar fi stat altfel. Poate chiar si pentru un minut. Dar nu se amagi. Cu regret, ii dadu drumul la mana, si intorcandu-se, isi trecu degetele prin par, doar pentru a gasi o ocupatie. Ceva, orice, care sa o tina departe de el. In siguranta.
Puse acum si biroul de la receptie intre ei, si se ocupa cu o condica.
-Am cumparat locul asta in urma cu cativa ani. Isi lasa privirea sa staruiasca printre listele ce acum nu mai aveau nici o importanta.
-Ai cumparat locul asta?
Bree zambi cand auzi acel ton in vocea barbatului ce ii tinuse companie in aproape fiecare vis, inca de cand plecase.
Intotdeauna fusesera apropiati, si admiratia lui acum nu venea ca o surpriza pentru ea, desi o flata. Tot ceea ce avea legatura cu ei ii nasteau sentimente ce nu isi aveau locul. Si totusi, erau acolo.
-Da. Am avut niste economii, si cu un mic imprumut, am reusit sa deschid locul asta acum vreo cinci ani.
Dylan privi in jurul sau, la micul hol, la usile usor invechite, la detaliile ce parca fusesera pictate manual, apoi atentia ii reveni asupra femeii ce il privea timida din spatele blocului de lemn masiv.
-Tu ai creat locul asta!
Bree zambi larg de data asta, incantata ca el recunoscuse munca ei fizica si intelectuala, ore asidue de efort, nu doar pentru a crea un loc unde oamenii pot petrece o noapte atunci cand au condus prea mult, dar si pentru a se simti ca acasa, atunci cand sunt departe de ea.
Era locul perfect, atat pentru afaceristi, muncitori, familii cu copii, sau cupluri ajunse la pensie.
Avea de toate, de la spatii de joaca, la vinuri scumpe, de la cafea proaspat macinata la ultimele tehnologii in a crea un cappuccino perfect.
-M-am gandit ca poate lumea apreciaza un loc ca acesta. Unde sa doarma pentru o noapte, sa isi reincarce bateriile, intr-un altfel de mediu.
Ridica din umeri ca si cum acesta era un gand logic pentru toti afaceristii.
Doar ca pentru Bree nu banii contau. Avea destui pentru a duce o viata lejera si fara prea multe griji, dar nu asta o definea. Ea cauta si vedea bunatatea din oameni, felul lor in puteau sa fie mai buni, mai toleranti.
De cate ori nu ajutase un cersetor pe strada? Lucrase ca voluntar in atatea adaposturi, crese si aziluri incat Dylan le pierduse demult numarul.
Poate tocmai de asta, pentru ca dadea atat de mult, fara sa ceara nimic inapoi, fusese factorul decisiv pentru el, cand a ales sa plece.
La urma urmei, el, in pret de cateva secunde, o jefuise de tot ceea ce avea mai de pret. El luase de la ea mult mai mult decat toti acei oameni.
Inghiti nodul atat de familiar, si se forta sa inlature toata acea tensiune care i se incolacise in jurul corpului.
-Mai ai loc pentru inca unul ca mine?
Bree zambi larg.
-Tu ce crezi? Zambetul i se evapora o secunda mai tarziu. Inima lui Dylan se opri. Stai doar sa gasesc tastatura, sub tot muntele asta.
Barbatul simti ca respira din nou.
Veni langa tejghea si isi sprijini bratele pe ea, analizand miscarile frumoasei satene din fata sa.
Se incrunta usor, incercand sa isi dea seama care era scopul acelui haos.
De parca i-ar fi citit gandurile, Bree explica:
-Am gasit un set unic de bijuterii, din aur, intr-o camera, si apartin unui cuplu din Germania. Incercam sa dau de detaliile lor, cand ai intrat tu.
Dylan isi intoarse atunci capul spre modelul nou de calculator ce trona semet intr-un colt de birou.
-Ah, nu le am acolo. Am avut o perioada in care ne-a cazut sistemul, tipul pe care l-am platit si-a cam bagat picioarele, si o vreme am recurs la vechea metoda: foaie si pix. Pana am reusit sa luam un nou sistem si sa avem totul instalat cum trebuie, au durat ceva luni bune.
-Ai nevoie de ajutor?
-Astea erau de fapt ultimele foi. Am sa le gasesc curand detaliile si sa ii pot contacta, pentru o adresa.
Ridica privirea spre el, si nu stiu ce sa spuna. Sau daca sa mai spuna ceva. Avea sapca intoarsa invers, si ochelarii de soare ii asezase pe tejghea, langa el. Teoretic, putea sa ii citeasca expresia din privire. Si totusi, era ceva in ochii lui, ce nu putea defini. O analiza intr-un fel cum nu o facuse niciodata.
-Esti cea mai grozava femeie pe care am cunoscut-o vreodata.
-Oh...
Dylan zambi, expunand o gropita in obrazul drept, la care ea visase de multe ori sa o atinga. Nu indraznise niciodata.
-Nu mi-ai raspuns la intrebare.
Ii trebui un moment sa isi aminteasca.
-Ah, da! Desigur! O secunda!
Cauta tastatura sub gramada de acte, si o trase de acolo, activand astfel ecranul calculatorului.
Se uita apoi la el, asteptand detalii.
-Doar pentru o noapte, momentan. Sunt in trecere.
Ceva se prabusi inauntrul ei, dar se forta sa ramana zambitoare.
-Singur? Cu cineva?
Dylan cauta pentru un moment ceva in vocea ei, care sa ii arate ca acea intrebare avea de fapt mai multe unghiuri. Dar privirea ei ascundea orice detaliu care ar fi dat-o de gol. Ceva inauntrul sau il admonesta pentru asemenea sperante. Nu avea dreptul. Nici acum, nici altadata.
-Singur, raspunse, incercand sa arate ceva mai multa usurinta in cuvinte.
-Am o camera la etajul unul, este printre ultimele libere pe care le am.
Ii zambi sincer, si se ridica de pe scaun, lua o cheie din cele cateva ramase in spatele sau, si se apropie din nou de el, din spatele biroului.
-Nu stii cumva vreun restaurant deschis la ora asta? Ceva rapid, eventual luat la pachet.
-Am sa iti aduc ceva in camera dupa ce te instalezi.
Bree urca scarile cu o usurinta pe care Dylan mereu o admirase la ea. Bree fusese dintotdeauna o sportiva innascuta, si excelase la majoritatea sporturilor din liceu, iar el trebuise sa inghita multe noduri de gelozie si posesivitate atunci cand vedea privirile celorlalti baieti. Ba chiar pusese la locul lor un numar bun dintre ei, dar niciodata nu facuse mai mult de atat.
El insusi avusese destule fantezii cu ea, in toti acei ani, si in fiecare vara petrecuta impreuna pe plajele din Florida, unde locuiau bunicii ei. Era imposibil sa ignori trupul acela atletic si mereu in miscare. Era cunoscuta pentru energia sa, atat fizica, cat si cea pozitiva pe care o emana la tot pasul.
Se corecta singur. Nu era imposibil sa o ignori. Era imposibil sa nu mergi pana la capat si sa nu te indragosesti de ea.
Reveni in prezent, in momentul in care ea se opri in fata unei usi, atent sa nu o darame. Chiar si acum, abia ii ajungea la umeri, si era convins ca abia cantarea jumatate din cele nouazecisisase de kilograme ale sale.
-Nu e nevoie sa te deranjezi. Sunt sigur ca bucataria este inchisa la ora asta si bucatarul este demult plecat.
Ganduri logice. Perfect. Esti pe calea cea buna, Carter.
-Nu fii copil! Pentru tine se fac mereu exceptii. Plus de asta, Nora imi lasa mereu ceva sa mananc, fiindca aproape in fiecare seara termin tarziu. Mananc abia dupa ce toata lumea este multumita, si pregatita de culcare.
Dylan se opri in prag, nestiind ce sa faca. Daca sa o felicite pentru daruinta ei, sau sa o certe pentru ca nu are grija de ea cum trebuie. Apoi isi aminti ca nu are nici un drept sa faca nici una dintre cele amintite mai sus. Nu era locul lui sa faca nici un comentariu personal. Nu de cand...
-Haide, nu sta acolo! Nu mi-ai spus inca de unde vii sau cat ai calatorit ca sa ajungi aici la o ora asa tarzie, dar sunt convinsa ca esti epuizat.
Imposibil sa se abtina, Dylan o tachina imediat:
-Asa rau arat? Prefacandu-se interesat de felul in care arata, exagera cu privirile curioase asupra propriilor haine si a stilului sau in general.
-Stii foarte bine ca nu la asta ma refer. Amandoi stim prea bine ca intotdeauna ai aratat perfect. In ciuda nepasarii tale, atat de tipic masculina.
Pasind in noua sa camera, Dylan isi lasa rucscacul sa cada pe fotoliul stil "loveseat", ignorand dinadins comentariul femeii la care visase neincetat in ultimii ani. Stand atat de aproape de ea, acel sentiment ce isi facuse casa in sufletul sau si se incolacise ca o planta otravitoare in jurul inimii, parea acum sa isi infiga tepii si mai adanc, aducandu-i parca aminte, cu fiecare picatura de otrava circulandu-i prin vene, ca gandurile sale fata de ea nu fusesera doar de natura erotica. Da, visase la ea in atatea nopti incat tot corpul il durea, in special zona de sub curea, dar mult mai mult de atat, il durea inima, si vinovatia care il tinea treaz pana spre orele diminetii, cand adormea transpirat, cu ochii vii de amintiri.
Stand acum aici, si gandindu-se la intrebarea indirecta pe care i-o adresase, Dylan se gandi mult si bine inainte sa ii raspunda. Cat de mult calatorise pana sa ajunga aici?
Prea mult. Prea multi ani, prea multe ore si minute, petrecute intr-un colt de iad in timp ce se ruga pentru izbavire, prea multe zile petrecute dincolo de bariera unor amintiri care nu ii vor da pace niciodata. Saptamani intregi, cautand un punct de lumina care sa il aduca din nou in lumea celor vii.
O privi tacut in continuare, primindu-si dupa atata amar de vreme, raspunsul: ajunsese aici, langa ea, de unde plecase, doar pentru a realiza ca nu isi va primi nicioodata pacea dupa care era infometat.
Si nu pentru ca ea nu i-ar fi oferit-o. Din contra. Tocmai pentru ca ea era atat de ingaduitoare, gata sa ierte si sa uite, incat el nu era demn de ea.
-Am aterizat pe JFK in urma cu cateva ore, din Franta.
Ochii aceia frumosi ai femeii se marira, nevenindu-i sa creada.
-Serios? Cu ce afaceri pe acolo?
Tulburata de prezenta lui atat de impunatoare, in ciuda hainelor simple pe care le purta, Bree isi facu de lucru verificand aparatura din camera, desi stia ca toate aplicatiile si dispozitivele erau in perfecta stare de functionare.
Dar cel putin asa se abtinea de la a-l imbratisa si a-i spune cat de dor i-a fost la el, cat de des s-a gandit la el in anii de cand plecase, si cel mai important, asa reusea sa isi tina gura pentru a nu-i spune cat de dezamagita a fost ca el a parut sa o uite atat de usor, dupa tot ceea prin ce trecusera impreuna.

-Am fost acolo cu o echipa alpinisti. Dylan se invarti prin camera, apreciind munca depusa de Bree. Totul era modern, dispozitive in pas cu tehnologia, mobila potrivita unui loc ca acesta si totusi, cu un aer de "acasa", chiar si pentru cei singuratici ca el.
-Nu stiam ca ti-ai descoperit o noua pasiune.
Nu mai stiu multe despre tine, gandi tacuta, tinandu-se ocupata cu mici gesturi. O aranjare de perdea aici, o pornire de aer conditionat dincolo, si tot asa. Orice era bine pentru a nu arata cat de mult o afecta prezenta lui acolo. Atat de aproape, dupa atatia ani, totul parea ireal. Si ii era teama. De prea multe lucruri.
-Am calatorit cate putin pe ici si pe colo, pana mi-am dat seama ca pot face mult mai multe stand intr-un singur loc. Apoi am devenit salvamontist.
Ridica din umeri cu nonsalanta.
Bree decise sa se joace cu degetele si veni langa el, admirand sincer barbatul din fata ei. Oh, continua sa il admire mult si bine, inca de pe vremea cand petreceau cateva clipe impreuna atunci cand Dylan trecea sa il ia in oras pe Brandon, fratele ei.
Dar acum era un sentiment cu totul nou. Sigur, stiuse mereu ca va ajunge un om important in viata, era greu de crezut ca nu o va face, tinand cont de bunastarea familiei din care facea parte, dar niciodata nu se gandise ca va deveni un salvamontist. Cineva care isi va risca viata pentru a salva oameni. Dintr-o data, un gand ii dadu ocol, pana se instala cu un sunet apasator direct in sufletul ei, si ramase acolo, greu.
Il privi in ochi, cautand acolo un raspuns de care ii era teama, si pe care ar fi dat orice sa nu il auda vreodata.
Dylan ramasese nemiscat, dar ii simtea tensiunea ce il inconjura chiar si de la mica distanta ce era intre ei.
O privea la randul sau in ochi, uitand complet de lumea din jurul lor. Nu era sigur daca mai respira, sau unde se afla exact, era constient doar de ea.
S-ar fi intins dupa ea, sa o traga in bratele sale, sa o simta lipita de el, sa isi innabuse foamea ce ii adusese sufletul in genunchi, in toti acesti ani, dar ea nu merita asa ceva. El, nu o merita.
O auzi o secunda mai tarziu, cum inspira adanc, parand sa revina la realitate, dupa un soc puternic.
-Probabil ca ar trebui sa plec. E... e tarziu si sunt convinsa ca esti obosit. Se mai juca o secunda cu cheia, apoi i-o inmana, impreuna cu un zambet sincer, deschis.
-Multumesc pentru tot. Se intoarse dupa ea, atunci cand deschise usa, si incerca sa fie la fel de deschis, dar se simtea ca un copil flamand ce priveste prin vitrina unei cofetarii. Era acolo, atat de aproape, si totusi, imposibil de atins. Nu era pentru el.
Si cu toate astea, in momentul in care ea puse mana stanga pe usa, se bucura nespus cand nu vazu acolo nici un inel, apoi se mustra din nou, pentru directia in care gandurile ii fugeau de fiecare data cand se uita la ea.
-Ma bucur ca esti aici. O pauza scurta, apoi... Mi-a fost dor de tine.
Inchise usa inainte ca el sa mai spuna ceva.